Bruno Icobeţ – Şi căţeii au talent!

– Felicitări, în primul rând! Care a fost primul lucru pe care l-aţi făcut când aţi ajuns acasă, cu căţeii?
Mulţumesc! Ce fac în fiecare zi, interviu pentru PRO TV,  a cărei echipă de filmare mă aştepta la intrarea în parcare!

– În cât timp aţi pregătit numărul pentru finală de la „Românii au talent”?
Numărul din finală a fost pregătit în două zile, marţi şi miercuri. Luni a fost interviul,  joi am făcut o singură repetiţie generală – în care J a adormit pe scenă! –  şi vineri direct finala. Plecând de la scopul pentru care am venit la acest concurs, „Promovarea educaţiei canine şi umane”, după semifinală, ideea mi-a venit întrebându-mă ce pot face într-un timp atât de scurt şi cum pot să transmit modul în care lucrez eu cu ei.  Mesajul a fost „Oricât de sus eşti pe scara socială, dacă vrei să comunici cu cineva, trebuie să coborî până la nivelul acestuia şi să foloseşti limbajul adecvat”. Mai departe, aţi văzut show-ul! Dar ce trebuie să ştiţi este faptul că ei sunt câini sportivi iar acea rutină reprezintă suma anilor de educaţie continuă: Blue – 4,5 ani; Ozzie – 3 ani; J – 1,5 ani. Deci micul nostru show ne-a luat 9 ani. Având o fundaţie bună pot face orice cu ei într-un timp foarte scurt în orice condiţii. Rutină pe care aţi văzut-o în seara show-ului a fost o premieră şi pentru noi. Am îndrăznit să calc pentru prima dată pe un teren minat, pentru mine: dogdancing-ul.

–  Care este distracţia lor preferată? În afară de a face spectacol la „Romanii au talent”?
Să se joace cu prichindeii în parc îi relaxează, îi bucură enorm pentru că toţi trei iubesc copiii, iar efortul fizic este minim.

– Cum a început povestea lor? Dar a dvs.?
Povestea lor, şi implicit a mea, a început în 2003 cu Alma, care i-a crescut pe cei trei. Am ajuns cu ea la cel mai înalt nivel în “Obedience”. Am retras-o din activitate, în primăvara lui 2006, datorită problemelor medicale. Blue a ajuns acasă în Iarna lui 2008, după o lungă aşteptare. De data asta ştiam exact ce doream şi ce va face Blue. Am început cu el antrenamentele pentru “Obedience”, dar metodele mele de atunci nu erau cele corecte pentru a lucra cu un Border Collie, mult mai sensibil la corecţiile din lesă, chiar dacă erau uşoare, sau la tonul vocii. Schimbarea a constat în observarea lui Blue, recompensarea comportamentului dorit şi ingorarea celui nedorit. Acesta se numeşte protocolul DOC (Dismis-Observe-Capture). În momentul în care înţelegi acest protocol totul devine uşor. Un alt lucru important care a rezultat din DOC este contactul vizual nesolicitat; după cum aţi observat ei se uită la mine în mod continuu ceea ce îmi permite să mă joc cu ei fără indicaţii verbale. Sportul pe care îl practicăm, discdogging, este extenuant din punct de vedere fizic şi psihic: aleargă continuu cu schimbări de direcţie şi viteză, fac salturi extreme, trebuie să analizeze şi să aleagă cea mai bună variantă pentru a prinde discul (scopul sportului) ceea ce înseamnă creativitate.  

– Cum reuşiţi să aplicaţi dresajul fără recompensă?
Ei primesc recompensă! Recompensa poate avea multe forme. Faptul că interacţionez cu ei în orice mod este o recompensă pentru ei. Discul este recompensă, mingea este recompensă, sfoară pentru tugging este recompensă… eu sunt recompensă. Dacă ieşim un pic din şablonul “recompensă înseamnă mâncare”, veţi vedea că am dreptate. Lucrez cu mâncare numai în momentul în care vreau să reduc din viteză de execuţie, pentru fixare, după care, pentru full speed, trec la recompensă cu mângâi, discuri sau whatever, recompensa cu acţiune sau nu, dar deja intrăm în detalii tehnice.

– Vă ocupaţi şi de alţi căţei? Sau Ozzie, Blue şi J sunt singurii răsfăţaţi ai familiei?
Acasă o mai am pe Alma (Golden Retriever) 10 ani a cărei poveste am spus-o.

– Ce spune familia despre pasiunea dvs. pentru patrupezi? Fiul dvs. va calca pe urme?
Familia îmi acceptă pasiunea pentru sportul canin şi mă ajută când este cazul. Nu ştiu ce va face Vlad, posibil la un moment dat o să îşi ia şi el câine dar în acest moment pasiunea lui o reprezintă designul. Dacă doriţi mai multe detalii despre pasiunea lui şi ce poate să facă găsiţi aici http://www.coroflot.com/vlad_icobet.

– Dar pisicile nu vă plac?
Îmi plac pisicile, le găsesc fascinante, dar nu „respira” energie pozitivă pe care o au câinii.

– Lucraţi în domeniul IT-ului. De ce credeţi că cei mici sunt atât de dependenţi de calculator?
Pentru ca asta se cere peste tot unde, ca oameni maturi, vor să se angajeze. Fiecare părinte doreşte un viitor cât mai frumos pentru copil şi îi cumpără calculator. De aici şi până la pierderea câtorva ore pe zi în mediile de socializare pasul este extrem de mic. Pentru că este mai comod să cauţi în Google decât să te duci la biblioteca să citească o carte. Motive sunt milioane şi toate adevărate fiecărui individ.

– Un căţel ar fi mult mai potrivit pentru un copil decât o tabletă?
Depinde de copil, depinde de părinţi. Un câine responsabilizează un copil, îngrijirea lui necesită o anumită rigurozitate: un anumit program de scos afară, ore fixe de masă, educarea câinelui de către copil sau pur şi simplu prezenţa lui poate echilibra şi linişti un copil. Fiecare familie trebuie să îşi aleagă rasa canină care i se potriveşte.

– Revenind la „Românii au talent”, ce veţi face cu premiul?
Premiul… câştigarea lui oferă un anumit confort, mie şi familiei mele. Nu cred că este nimic rău în asta. Voi continua ceea ce am început: promovarea sportului canin şi a educaţiei canine în România.  

Cătălina Matei