Florina Cercel – Pentru prima oară, în rol de Pirandă

29 10. 2007, 00:00
– Cît de grei sînt cerceii pe care îi purtaţi?
Acum m-am obişnuit, dar în primele zile de filmare mi se lungiseră urechile cu cel puţin doi milimetri. Aşa că am ajuns la varianta clipsuri. Dar nu sînt numai cerceii, ci şi brăţările, inelele.La început, cînd aruncam cu prosopul după Argentina, zburau şi inelele…
– În mod normal, purtaţi bijuterii?
Cînd eram foarte tînără şi foarte săracă, iubeam argintul şi nici nu visam la bijuterii. Apoi, am avut cîteva din aur, dar mai pe toate le-am pierdut. Nu mi-a părut foarte rău. Mai tîrziu, cînd am vizitat marile magazine de bijuterii ale lumii din Paris, Londra, New York sau Washington, am realizat că, dacă nu ai o bijuterie de marcă, n-are rost să pui altceva pe tine.
– De ce aţi vrut să jucaţi în “Inimă de ţigan“?
M-a tentat. M-a provocat. Scenariul e bun, distribuţia – bună, regizorul – la fel. Sînt trei motive principale.
– Şi cînd v-aţi îmbrăcat prima oară în ţigancă?
Nu mai interpretasem vreodată rolul unei ţigănci. Prima oară, am avut şocul culorilor. Acum, mă simt bine. Îmi vine chiar să duc hainele acasă. Am văzut recent un reportaj de la o nuntă de ţigani şi chiar mi s-a părut că ei s-au inspirat de la noi… Cu alte cuvinte, costumele sînt autentice. Mai greu a fost cu peruca, cel puţin în zilele toride de vară. Oricum, e un rol de compoziţie, o femeie pe care n-o s-o uit uşor. În teatru, am avut mereu roluri de femeie puternică. Personajul, pînă la urmă, murea, dar lupta cu viaţa. E greu să joci eroine. Pe de altă parte, eşti nevoită să îţi însuşeşti forţa personajului. Şi mie mi s-a întîmplat să mă trezesc într-o bună dimineaţă şi să-mi dau seama că sînt mai puternică datorită personajelor. De fapt, să-mi dau seama că, orice s-ar întîmpla, trebuie să merg înainte.
“Ştiu reţete din toate bucătăriile lumii“
– Aţi fost tot timpul o femeie cochetă…
În primul rînd, admir feminitatea în forma ei onestă. Să fii îngrijită atît cît să nu displaci, dar nici să nu iei ochii celor din jur. Să înveţi ce parfum ţi se potriveşte. Să ştii cînd să taci. Deşi se spune despre actori că sînt puţin nebuni, eu pledez pentru normalitate.
– Ce faceţi ca om obişnuit?
Mă ocup de gospodărie, de florile din curte, de pisică, gătesc, spăl. Nu-mi mai place să calc.
– Ce gătiţi?
Ştiu reţete din toate bucătăriile lumii. Le-am învăţat din instinct. O mare actriţă care nu mai e printre noi îmi spunea că noi trebuie să ştim să gătim. Să ne ducem imaginaţia şi spre farfurie. Cînd eram tînără, nu ştiam să fac nimic, dar aveam în minte gustul senza­ţional al cozonacilor mamei. Mama era moldoveancă şi gătea senzaţio­nal. Probabil că toată viaţa am căutat acel gust. Am o prietenă, Monica Anescu, care va scoate în curînd o carte despre protocolul meselor în familie şi la eveni­mente speciale. Ea mă consultă.
Cei mai albaştri ochi
– Să revenim la viaţa dvs. artistică. Film sau teatru?
Indiferent de vremuri, de perioa­dele de hopuri din viaţa teatrală romănească, nimic nu mă va împiedica să fiu pe scenă. Scena reprezintă pasiunea şi viaţa mea. Asta nu înseamnă că ecranul nu mă pasionează. Am avut roluri bune, dar înainte de ’89 am suferit din cauza sărăciei scena­riului. Femeile din filme nu aveau nici un fel de evoluţie, erau doar prezente. Totuşi, n-am de ce să mă plîng.
– Cum v-aţi păstrat aceeaşi privire fermecătoare?
N-am făcut nimic cosmetic. Sînt oameni care s-au îndrăgostit de ochii mei cînd eram tînără şi mă iubesc şi acum, deşi sigur ochii s-au schimbat. Am avut o profesoară, Marieta Sadova, care a trăit opt ani în puşcărie pe vremea comunismului. Eu eram studentă la Timişoara cînd am întîlnit-o. Ea avea o bucurie fantastică de viaţă, deşi suferea fizic din cauza închisorii. Mi-a spus: “Să ai grijă să îţi păstrezi sufletul pur, curat şi limpede“. Probabil că şi datorită acelui sfat mi-am păstrat lumina din ochi.