Horaţiu Mălăele: “Important ar fi ca banii de înmormântare să nu depăşească valoarea mortului”

07 06. 2013, 09:00

– După “Nunta mută“, vin “Funeraliile fericite“. Aţi sărit botezul, a fost premeditat sau aşa v-a ieşit?

După logica asta ar trebui să urmeze „Chiolhan cu îngerii” sau „Un Crăciun cu Dumnezeu” sau mai ştiu eu ce!?!… Nu urmăresc calambururi minore şi previzibile şi nici nu-mi fac planuri pe termen lung. Trăiesc ca tot românu’ de pe o zi pe alta. Deci, aşa a fost să fie!…

– Cum s-a născut ideea “Funeraliilor“? Aţi exploatat un eveniment din realitate?

Nu am exploatat nimic şi pe nimeni… Realitatea bate rareori imaginaţia. A fost o idee personală născută în copilăria maturităţii mele, pe care, la apogeul unei cariere certificate, Adrian Lustig – scriitorul, a înălţat acest scenariu al ”Funeraliilor”. Atâta tot.

– Există, în realiate, vreo cârciumă de genul celei lui Samir, ”La imigrantul fericit”?

După câte ştiu nu şi vă rog să aveţi garanţia unui cunoscător… Dar, dacă un viitor cârciumar, în pană de inspiraţie, doreşte un nume, noi i-l dăruim cu plăcere.

– V-a ghicit vreodată o ţigancă viitorul?

De mult, într-un Bacău trist, profund bacovian, din plictiseală şi risipire, am plătit o ţigancă să-mi dea în cărţi ce şi cum. Femeia, băută şi demolată excesiv de trecerea anilor, mi-a ghicit ceva în genul glumelor lui Vasile Tomazian: „trecutul l-ai văzut, prezentul îl vezi, viitorul ai să-l vezi, da’ banii nu-i mai vezi”. Acum câţiva ani, la Paris, o fostă româncă naturalizată, mi-a ghicit ce-o să se întâmple cu mine pe termen lung. N-am crezut o iotă. Exact aşa cum a prevestit, s-a şi întâmplat. Am rămas uluit şi convins că pe lângă noi mişună oameni care nu bâjbâie… ştiu.

– Ce-aţi face dacă vi s-ar prezice momentul exact al morţii şi modul în care veţi muri?

Dacă refuzi ideea unui Dumnezeu atoatecuprinzător sau măcar ideea continuităţii, atunci va trebui să te supui panicii stârnite de propria-ţi necredinţă. Personal, modul în care pleci, este mai puţin interesant pentru că, aşa cum spunea ‘nea Lică, prietenul unui prieten, ”orice moarte are o bănuială”. Momentul poate stârni aducerile aminte dinaintea acestei plecări esenţiale şi, evident, curiozitate. Aşadar, momentul şi modul, având variante infinite, habar n-am cum voi reacţiona. Cum spune românul, vom muri şi vom vedea!.

– Vă e frică de moarte?

Moartea, prin tainica ei reprezentare, depăşeşte semantica fricii. Se apropie mai mult de cuvântul nelinişte… Dar… Important este cum pleci, nu când pleci. Important, pentru cei rămaşi, ar fi ca banii de înmormântare să nu depăşească valoarea mortului. Când voi pleca, dacă voi pleca, veţi avea şi sentimentul rămânerii; fie numai şi cu acest film ”Funeralii fericite”… Eu aş risipi puţin din picul vieţii să mă duc să văd acest film.

– Aţi mai lucrat împreună cu fiii dvs. la „Poker“. Acum, îl aveţi coleg de platou pe Bogdan. Cum e să dai indicaţii de regie propriului copil? Greu, uşor, dificil? E un copil “ascultător“?

Bogdan surprinde în film cu un personaj inedit prin naturaleţe şi simplitate, total diferit de ceea ce a făcut până acum. Indicaţiile mele s-au întâlnit cu un actor maleabil, ductil , matur şi… ascultător. După părerea mea este suprema calitate a actorului de pretutindeni.

– Şi Bogdan şi Cristian Mălăele au ales tot lumea filmului. Ce le-aţi spus şi ce i-aţi sfătuit în momentul în care aţi văzut că vă calcă pe urme?

Şi Bogdan şi Cristian au ales regia de film într-o prematuritate exaltantă şi dispusă la orice. Cristian a rămas, Bogdan a părăsit traseul, virând spre actorie. Nu i-am sfătuit, nu m-am împotrivit. Sfatul meu ar fi ca orice copil să-şi urmeze instictual destinul, indiferent de opoziţia spaţiului familial sau comunitar. Cred că pentru a fi fericit în viaţă e bine să faci ceea ce îţi place şi nu ceea ce le-ar plăcea unora sau altora să faci.

– La ce să se aştepte spectatorul care intră în cinematograf să vadă “Funeralii fericite“?

În primul rând aş vrea să le spun la ce să nu se aştepte:

– să nu se aştepte să vadă tot timpul o bucătărie jegoasă în care intră din când în când nişte pensionari, îndeobşte mizerabili, spun ceva trist, înjură şi pleacă;

– să nu se aştepte să vadă un film à l’amercaine, ceva colorat şi băşcălios, o întrecere de strâmbături groteşti în căutarea unei fărâme de umor;

– să nu se aştepte să vadă un pac-pac poliţist cu un copil înfiat şi răpit, cu o femeie violată şi tranşată, cu un macho-bate-tot şi cu un final lacrimogen.

Românul să se aştepte la ceva pe măsura naturii lui indecise, triste şi cu mult umor, să se aştepte la o poveste nebună dar frumoasă, de la care va pleca, sper, mai limpede, mai împăcat şi mult mai sănătos.

 

Mioara Tronaru