Jocul de-a supravietuirea!

Steliana Badea este un om ca noi ceilalți. Iubește viața, are vise și speranțe în ceea ce privește viitorul… Viața, însa, i-a scos în cale obstacole pe care nu oricine le-ar depași cu bine.

S-a nascut la 22 aprilie 1982. Este deci foarte tanara, și îndreptațita sa viseze înca. Dar soarta a maturizat-o mai devreme, datorita experiențelor prin care a fost nevoita sa treaca.

La începutul lui septembrie 2000, înainte de începerea clasei a XII-a, s-a gandit sa mearga la un control de rutina, pentru ca avea deseori dureri de cap, devenind deja aproape dependenta de algolcamin, și banuia ca acestea ar putea avea legatura cu un deficit de auz, la urechea stanga. În urma analizelor, medicul O.R.L-ist a trimis-o la un medic neurolog. Acolo a facut diverse analize, din care a reieșit ca avea anumite probleme la cap. „Medicii mi-au spus ca e o problema banala, ca am nevoie de o valva artificiala, ca și cum aș fi avut nevoie de un simplu articol de vestimentație.” Apoi, a sesizat ca apropiații îi vorbeau frumos, dar plangeau pe ascuns și încercau sa-i ascunda ceva. Atunci a început sa se gandeasca tot mai des ca nu va supraviețui operației… „Și acum, cand se poarta cineva frumos cu mine, am senzația ca ceva nu e în regula, ca se întampla ceva rau.”

Presiunea lichidului cefalorahidian era prea mare și trebuia micșorata. Nimeni nu a știut sa-i explice de la ce s-a declanșat așa ceva, doctorii considerand ca e o afecțiune din naștere.

„Cat am stat în spital, am aflat diverse lucruri despre ce mi se va întampla. A fost o experiența dureroasa pentru mine sa aflu ca voi fi rasa în cap…”, ne spune ea. Într-adevar, pentru o fata care apreciaza mult feminitatea, mai ales ca avea un par frumos, lung și ondulat, o astfel de experiența poate fi extrem de deprimanta.

Fiind convinsa ca nu va supraviețui, i-a rugat pe parinții ei sa-i faca niște fotografii, înainte de operație. „Simțeam ca viața mea se duce de rapa, și vroiam sa ramana și ei cu ceva… Am încercat sa fiu vesela cand am facut pozele, gandindu-ma ca așa ma vor ține minte.

Am încercat sa ma împac cu toata lumea

Ma gandeam ca nu vreau sa ramana nimeni suparat pe mine. Nu eram foarte credincioasa, dar înainte de operație am început sa ma rog; nu ca sa supraviețuiesc, ci sa fie frumos acolo unde voi ajunge”, își amintește ea.

Operația a avut loc pe data de 13 septembrie 2000. Cand s-a trezit, nu i-a venit sa creada ca traiește înca. Nu știa ce va urma, și înca nu conștientiza ca trecuse de partea critica. Dar lucrurile au evoluat bine și, la aproape o luna dupa aceea, a ajuns acasa. „Familia m-a susținut foarte mult, au fost alaturi de mine permanent. Ei erau mai speriați decat mine, dar încercau sa ma faca sa rad, sa ma convinga ca totul va fi bine. Fratele meu, Alexandru, ma ajuta mereu sa am încredere în mine, îmi transmite o stare de bine.”

A urmat o perioada destul de dificila, în care încerca sa se reintegreze în vechile cercuri de prieteni, cu toate ca observa ca nu mai are aceleși preocupari, specific adolescentine, pe care le aveau prietenii și colegii. Experiența o maturizase foarte mult. Ajutata de mama ei, care o însoțea mereu la școala, și de profesorii care au fost înțelegatori și nu i-au pretins prezența permanenta, Stela a absolvit liceul cu brio.

Acum cred ca fiecare clipa trebuie traita ca și cum ar fi ultima

Între timp, a urmat un tratament naturist, recomandat de un medic, la al carui cabinet s-a și angajat ulterior, ca secretara.

Timp de trei ani, totul a fost bine. A facut un curs de limba engleza, apoi, pentru ca nu renunțase la visul de a deveni jurnalista, a dat examen și a intrat la Facultatea de Filozofie-Jurnalism. „Începusem sa am încredere în mine, fiind din fire o luptatoare, îmi facusem noi prieteni… Întotdeauna mi-am dorit sa cunosc mulți oameni, situații cat mai diverse, sa fiu mereu informata, și cred ca aș putea deveni o buna jurnalista.”

În septembrie 2003, a început sa aiba iar dureri de cap, senzație de voma, și o stare permanenta de rau; a facut o tomografie, în urma careia a aflat ca drena se înfundase, și a fost nevoie de o noua operație, o „revizie de șunt”, cum i-au spus doctorii. „Experiența asta m-a facut sa înțeleg ca nimic nu e mai important decat viața… nici studiile, absolut nimic nu conteaza atat de mult! Am început sa ma bucur de fiecare rasarit de soare, de lucruri care par banale, dar nu sunt… Oamenii din ziua de astazi sunt însa prea ocupați sa le observe! Acum sunt mult mai sensibila, și acord atenție fiecarui amanunt.”

Stela este acum studenta, pentru ca și-a dorit mult asta, și, poate cel mai important, este o supraviețuitoare! Așteapta viitorul cu ochii larg deschiși, pentru a putea prețui fiecare clipa de liniște, de dragoste și de fericire!

Acasa Magazin