Nimeni nu se naște perfect
Exista oameni cu dizabilitați fizice, dar care, spre deosebire de semenii lor mai norocoși, au mai multa voința, lupta cu mai multa daruire, și gasesc în ei și puterea de a-i ierta pe aceia care îi considera potriviți doar pentru cerșit.
Dicolo Della Pupa s-a nascut pe 9 ianuarie 1963, cu un handicap locomotor. A facut patru operații, și poate sa mearga, daca e susținut, pe distanțe mici. A locuit timp de 13 ani cu îngrijitoarea lui, Katy, o femeie sufletista, care i-a devenit mai apropiata decat daca i-ar fi fost ruda. Nicolo vorbește engleza și italiana, și a facut multe traduceri. Acum este student la Drept, în primul an.
A avut patru prietene pana acum, dar nici o relație nu s-a finalizat cu o casatorie, mai ales din cauza prejudecaților unora sau altora. Ar fi vrut sa aiba mai multa voința, dar a preferat sa respecte deciziile parinților, și a avut de pierdut.
Acum spera ca va avea mai multa responsabilitate într-o noua relație, ca va ști sa puna piciorul în prag, pentru a avea o familie adevarata.
Dupa lupta cu viața, urmeaza lupta cu societatea
„Se considera ca e mai comod ca persoanele cu handicap sa nu aiba o familie. Asta, deși exista multe persoane cu handicap casatorite, care au copii sanatoși. Însa mulți cred ca e mai bine ca astfel de persoane sa stea izolate în casa și, indiferent de varsta, alții sa ia decizii în numele lor. Statul face încercari timide de integrare a persoanelor cu handicap; daca eu aveam acces pe mijloacele de transport, ma duceam la facultate la zi, dar așa, merg la cursuri fara frecvența.
În toamna, a trebuit sa merg la pregatire, timp de o saptamana. Am fost nevoit sa merg zilnic cu taxiul. Taximetriștii nu prea vor sa te ia cand te vad cu caruciorul, deși exista și în legea taximetriei un articol care prevede transportul nediscriminator. Trebuia sa le arat mai întai ca am bani. Pentru o saptamana de pregatire, am platit doua milioane, adica salariul însoțitoarei pe o luna”, ne povestește Nicolo. Nu a renunțat, ci a încercat sa solicite ajutorul instituțiilor avizate. Uneori, a primit acest ajutor, care i se cuvenea, datorita insistențelor, dar sunt mulți cei carora li se ignora aceste drepturi și li se închid ușile în nas.
„Exista organizații care au vrut sa aiba un microbuz pentru transportul persoanelor cu probleme. Nu au putut sa acopere costurile, pentru ca nu poți sa iei unei persoane cu handicap cat ar trebui sa iei pe cursa, ca sa amortizezi costurile.”
Nicolo își susține examenele într-o sala la parter, iar colegii lui, la etaj. „M-au lasat sa dau examenele oral, pentru ca, daca le-aș da în scris, nu m-aș încadra în timp, nici daca le-aș scrie la calculator.”
Mulți considera ca Nicolo vrea sa faca Dreptul doar pentru a avea o ocupație. În calitate de vicepreședinte al Societații Naționale a Handicapaților Fizic din Romania, sunt situații pe care trebuie sa le prezinte în fața autoritaților statului. Inițial, ar fi vrut sa dea la Engleza-Italiana, dar în ’83, cand a terminat el liceul, a ieșit un ordin conform caruia persoanele cu handicap nu mai aveau voie la facultate. „Asta pentru ca, în ’81, cinci dintre colegii mei de suferința terminasera ca șefi de promoție, așa ca a trebuit sa îi repartizeze în București. Și s-au gandit sa rezolve astfel «problema». Dupa revoluție, m-am încadrat în organizație, am lucrat cu carte de munca, iar acum lucrez voluntar, caci fondurile s-au terminat”, ne spune el.
Mentalitațile sunt cel mai greu de învins
„Oamenii nu înțeleg ca noi însumam 10% din populația lumii. În Romania, dupa ultimele statistici, sunt 156.500 de persoane cu handicap, persoane înregistrate, care dispun de certificat. Daca societatea nu ne ajuta sa ne integram, crește numarul de cerșetori! Ce-i drept, acum, ca vin voturile, s-a dat în folosința liftul metroului de la Gara de Nord, și urmeaza sa se construiasca și cel de la Universitate. Sunt multe probleme care necesita rezolvare: accesibilitate în cladiri și în mijloace de transport, posibilitate de încadrare în munca conform calificarii, și posibilitate de participare în viața comunitații în care traim.
Nu sunt de-ajuns salariul de doua milioane asigurat însoțitoarei și ajutorul social de 1.400.000 de lei, cu care ei considera ca au rezolvat toate problemele.
De doi ani de zile n-am mai gasit de tradus, și traiesc doar cu acești bani; ma macina faptul ca de ei ar putea beneficia o persoana care chiar nu poate munci.” Faptul ca un om ajunge sa mearga în fotoliu rulant nu înseamna ca își pierde capacitațile mentale. Oamenii ca Nicolo nu așteapta sa fie compatimiți, nici sa fie priviți cu mila. Ei sunt oameni ca și noi, poate chiar superiori noua, caci ei trebuie mereu sa dovedeasca ceva, și fac un mai mare efort pentru supraviețuire. Pe ei societatea îi evita și îi batjocorește, cu toate ca nu au nici o vina ca s-au nascut sau au ajuns așa. Cu toate acestea, sufletul lor ramane pur, nu îi invidiaza pe ceilalți, ci gasesc resursele necesare pentru a se descurca, încercand mereu sa nu-i deranjeze pe cei din jur.