Orbi sunt cei care nu vor sa vada!

Angela Marian este o femeie cu o familie iubitoare și o cariera în lumea teatrului. Faptul ca este nevazatoare nu o împiedica sa-și urmeze visele și sa-i încurajeze și pe alții sa o faca, pentru ca are o fire optimista și este plina de viața.

La 16 ani a avut pojar, în urma caruia a ramas oarba, într-o singura noapte. Orbirea este de 99%, cu percepția luminii. La noi nu se face transplant de retina, și Angela nici nu și-a propus sa faca un astfel de transplant. „Eu le propun nevazatorilor psihici, sa se trateze! La ei, însa, e iremediabil”, considera ea, pe buna dreptate.

Era atunci în clasa a X-a, la liceul Gheorghe Șincai, din București. A fost nevoie sa se mute la un liceu de nevazatori, din Cluj. Acolo l-a cunoscut pe soțul ei, pe care îl alinta Nick, și care este orb din naștere. El a terminat Facultatea de Istorie-Filosofie, și a predat timp de 27 de ani. Cei doi se înțeleg foarte bine, în fiecare gest și fiecare vorba se întrezarește faptul ca se iubesc foarte mult; au împreuna doi copii reușiți, care au primit o educație deosebita și sunt bucuria și mandria parinților lor. Merg deseori la teatru sau la concerte, citesc mult și apreciaza arta de buna calitate. Nici unul nu suporta kitchurile.

Nu i-a fost greu sa-și dezvolte celelate simțuri, mai ales ca are o fire voluntara. Face curat, merge singura în oraș, face piața, gatește… Paradoxal, îi izbutesc mult mai bine rețetele mai complicate.

Sa vezi cu ochii minții

„Bunicii locuiau la 100 km de Cluj. Luam singura autobuzul, și ei ma așteptau, sau veneam singura cu trenul pana la București, și parinții ma așteptau la gara. Eu sunt singura la parinți și mama nu ma lasa sa ies deloc din curte. Așa ca, într-una din duminici, încantata ca a adormit, am încuiat-o în casa, și am plecat. Mi-am zis ca daca ma lovesc prima data de toți oamenii, a doua oara de jumatate, și tot așa, voi învața sa ma descurc singura pe strada. La înapoiere am gasit-o pe mama disperata, iar pe tata razand în hohote, pentru ca i-am facut aceasta farsa”, își amintește ea. „Am toata admirația pentru oamenii care știu sa lupte, sa treaca peste obstacole, cu pași mai mici sau mai mari, fiecare cum poate sau cum îl ajuta Dumnezeu. Nu-mi plac cei care se vaicaresc, sunt neajutorați și își plang singuri de mila. Sigur, nu cred ca totul este roz, dar, cu luciditate, cu o minuțioasa analiza a situațiilor, cu voința și hotarare, poți face sa fie mai ușor. Sunt o fire optimista, dar am și momente de cadere, din care ma redresez singura, de fiecare data. Eu cred ca cel mai important este ca, la varsta aceea, am putut sa trec peste aceasta situație cu fruntea sus și cu același zambet pe care îl am și astazi”, ne spune Angela.

Și-a dorit sa fie actrița de cand se știe

Cand era copil, batea cuie pe sub masa și prindea baticuri și prosoape pe post de cortine. Organiza serbari cu spectatori, chiar în curtea parinților. „Cred ca m-am nascut cu acest vis. Apoi, tata m-a dus de mica la teatrul pentru copii, la opereta, atat la București, cat și la Cluj, sau la Tg. Mureș. El și bunica mea au avut grija sa am o educație deosebita”, ne spune ea.

Angela a studiat actoria la Școala Populara de Arta. Are deja 31 de ani de cariera, în care a avut ocazia de a juca alaturi de regretatul Dem Radulescu, Ruxandra Sireteanu, Radu Zaharescu și alții. A jucat într-un spectacol regizat de Tamara Buciuceanu-Botez, anume Piatra din casa, a lui Alecsandri, în care toata distribuția era din actori nevazatori. „Sunt actori carora le pastrez o calda amintire (pentru cei care nu mai sunt printre noi) și recunoștința”, spune ea. Actoria face parte din viața ei, din sufletul ei, traiește pentru a fi actrița și joaca pentru a simți ca a meritat sa-și traiasca viața.

E important sa-ți pastrezi optimismul

„Cred ca un actor, în clipa în care a intrat în scena, își uita propria existența și traiește rolul pe care îl joaca. El daruiește celor din sala o farama din el. O parte din el ramane acolo, în sufletul fiecaruia dintre spectatori. Eu iubesc sala și cand este goala, și culisele… Cred ca daca ma mai nașteam de înca zece ori, tot actrița ma faceam. În schimb, nu știu sa joc teatru în viața. Daca am ceva de spus, eu spun, chiar daca interlocutorului meu nu-i va placea sa auda”, ne spune Angela. Împreuna cu familia ei, se ocupa de Fundația Optimiștii, unde oameni cu dizabilitați fizico-senzoriale sunt încurajați și ajutați sa-și exprime talentele. Cu ajutorul Fundației, mulți și-au lansat casete audio sau carți, și au reușit sa evidențieze faptul ca dizabilitațile nu afecteaza în nici un fel spiritul și sufletul.

Bebelușul nevazut

Pentru soții Sanziana și Sandu Gruia, expresia „ne e drag ca lumina ochilor” are o dubla încarcatura emoționala. Cei doi sunt nevazatori și au devenit parinți în 31 iulie 2001. Soții Gruia își cresc copilul fara sa-l poata vedea vreodata.

Sanziana și Velicu s-au cunoscut în clasa a IX-a, la Liceul pentru Deficienți de Vedere din Cluj. Ea este din județul Neamț, iar Sandu din Targu Jiu. Sunt prieteni dintr-a XII-a, iar dragostea lor a supraviețuit chiar daca, dupa liceu, el a ramas la Cluj, sa urmeze Facultatea de Istorie, iar ea a plecat la București, pentru Colegiul Medical, de unde s-a întors specializata în balneo-fizioterapie. Și s-au casatorit. Pana sa se întoarca ea, Velicu – sau Sandu, cum îi spun prietenii – a locuit într-un camin studențesc. „Nu am avut niciodata însoțitor. Ma ajutau colegii de camera sa ajung la cursuri și sa ma descurc prin oraș”.

Dupa casatorie, Sanziana și Sandu s-au mutat în caminele de familiști ale Universitații Babeș-Bolyai. „Trei ani am stat acolo. Între timp, ne-am strans bani și, ajutați și de parinți, și cu banii de la nunta, ne-am luat garsoniera asta”, explica barbatul. Spre deosebire de Sandu, care este complet nevazator, Sanziana mai are un rest de vedere – cu un ochi mai distinge cate ceva.

Copilul va trebui supus unor controale oftalmologice riguroase, deoarece nu se știe daca afecțiunea parinților este sau nu genetica.

Sursa: Acasa Magazin