Românce faimoase din „Micul Paris” (I)

29 10. 2012, 13:00

Citește și: Românce faimoase din „Micul Paris” (II)

Ana de Noailles (n. 15 noiembrie 1876, Paris – d. 30 aprilie 1933, Paris)

Ana de Noailles, născută prințesa Brâncoveanu, este prima femeie comandor al Legiunii de Onoare, membră a Academiei Române, Franceze și Belgiene.

Poetă franceză de origine română și vedetă a saloanelor mondene din Paris la începutul secolului 20, Ana a fost fashion-icon-ul Europei în Belle Epoque, admirată și adorată de Proust, Cocteau, Colette, Rodin, Valery, Gide.

Ana de Noailles a fost modelul personajului Gaspard de Reveillon din romanul „Jean Santeuil” al lui Marcel Proust, și s-a considerat cea mai mare poetă franceză și regină literară neîncoronată a Franței.

La slujba de înmormântare a prințesei, ținută la Biserica ortodoxă din Paris, au participat cei mai importanți politicieni și literați ai epocii ei.

Ana de Noailles

Elvira Popescu (n. 10 mai 1894, București – d. 11 decembrie 1993, Paris)

„Un pahar de șampanie cu lacrimi la final”.

Elvira Popescu a fost actriță româncă de teatru și film, jucând alături de Jean Marais, Alain Delon și Claudia Cardinale, precum și directoare de scenă, cu o carieră strălucită în Franța.

Elvira Popescu, devenită prin căsătorie contesă De Foy, a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din București, a fost angajată la Teatrul Național și a întemeiat Teatrul Mic și Excelsior, alături de actorii Ion Manolescu și Ion Iancovescu. Louis Verneuil, care a scris special pentru ea numeroase piese de teatru, a jucat un rol decisiv în viața și cariera actriței, pe care a și angajat-o, în 1923, la Teatrul De la Michodière din Paris, deși ea nu stăpânea bine limba franceză. Aproape instantaneu, „L’accent d’Elvira Popescu” a devenit proverbial. Critica a elogiat-o, ceea ce este foarte rar întâlnit în Franța, supranumindu-o „Reine du Boulevard”, „Notre Dame du Théâtre”, „Monstre Sacré” etc.

Cariera teatrală a Elvirei Popescu a durat 65 de ani, dar repertoriul pieselor cu ea a fost relativ restrâns, pentru că toate țineau afișele cu anii, actrița fiind foarte solicitată de public. În afară de piesele lui Louis Verneuil, a jucat în creațiile lui Henry Bernstein, André Roussin, Sacha Guitry. Unele piese în care a fost protagonistă au depășit 2.000 de spectacole, ceea ce rămâne o performanță rareori egalată de alți actori sau actrițe. A jucat în filmele „La Présidente”, „Ils étaient neuf célibataires”, „Austerlitz”, „Plein Soleil” etc.

Elvira Popescu a condus și o companie teatrală, fiind co-directoare, alături de actorul Hubert de Malet, la Théâtre de Paris și Théâtre Marigny. A fost distinsă cu premiul „Molière” pentru cea mai bună actriță, decernat de asociația actorilor francezi, și de două ori cu ordinul Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte dinstincții ale statului francez.

Elvira Popescu a încetat din viață la venerabila vârstă de 99 de ani, în Paris, și este înmormântată într-un cavou din marmură pe o alee lăturalnică, aproape de ieșirea din Cimitirul Père-Lachaise.

Elvira Popescu

Pola Illery (n. 15 octombrie 1908, Corabia – d. 15 februarie 2012, SUA)

Născută Paula Iliescu, românca a plecat din Corabia și a ajuns star de film mut în Paris, fiind totodată muza lui Rene Claire în „Sous les toits de Paris”.

A fost fascinată de teatru din copilărie, iar numele ei de scena, Pola Illery, este inspirat de cel al vampei filmelor mute Pola Negri. În Paris, Paula a fost distribuită în pelicula „Captain Fracasse”. S-a mutat în SUA la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, unde a fost soră medicală voluntară pentru Crucea Roșie, și a obtinut cetățenia în 1946. Un an mai târziu s-a căsătorit cu Daniel Alpert, iar din căsnicia care a durat 54 de ani, până la moartea lui din 1999, au rezultat patru copii.

În 1954, Paula Iliescu s-a mutat în Pennsylvania, unde a murit în acest an, în orașul Scranton. Trecerea ei în neființă nu a trecut neobservată. „The Telegraph” i-a dedicat un necrolog în care precizează că „emana sexualitate și farmec, deși avea înălțimea sub 1,5 metri”.

Pola Illery

Alice Cocea (n. 28 iulie 1899, Sinaia – d. 2 iulie 1970, Franța)

A fost actriță franceză de teatru și film, de origine română. A urmat cursurile Conservatorului din București, dar studiile dramatice le-a absolvit în Paris, în 1917, unde se și stabilise. A debutat în cinematografie în 1917, dar a preferat să urmeze o carieră teatrală.

În anii ’30, când tabloidele nu erau „en vogue”, Alice Cocea, mondenă absolută a Parisului interbelic, făcea vâlvă cu extravaganța, poveștile de iubire, scandalurile personale și preferința ei pentru lux copleșitor.

În perioada celui de-al doilea Război Mondial a fost directoarea teatrului „Théâtre des Ambassadeurs” (1940-1944). După retragerea de pe scena pariziană s-a dedicat pasiunii pentru pictură și a mai avut câteva prezențe pe marile ecrane, în anii ’60, în roluri minore.

Alice este sora avocatului, scriitorului și temutului pamfletar N.D.Cocea și mătușa marii actrițe Dina Cocea.

Alice Cocea

Nadia Gray (n. 23 noiembrie 1923, București – d. 13 iunie 1994, New York)

Născută Nadia Kujnir-Herescu, în București, într-o familie româno-rusă, ea a debutat pe scena de la Majestic la 15 ani și a ajuns mai târziu actriță la Hollywood. A părăsit România pentru Paris, spre sfârșitul anilor ’40 pentru, a scăpa de regimul comunist. Filmul de debut al Nadiei a fost „L’Inconnu d’un soir”, în 1949. Probabil că cel mai cunoscut rol al ei este în celebrul film al lui Federico Fellini „La Dolce Vita”, din 1960.

Nadia, de care a fost îndrăgostit scriitorul Ionel Teodoreanu, s-a măritat la 16 ani cu Constantin Cantacuzino (din 1946, până la moartea lui, în 1958). Ulterior s-a recăsătorit cu tatăl actriței Linda Gray din „Dallas”, cu care a pornit spre California, în anii ’60. Românca nu a trecut neobservată la Hollywood, ajungând să joace în filme alături de Audrey Hepburn și Frank Sinatra.

În 1967, a renunțat la cinematografie și s-a căsătorit a treia oară cu Herbert Silverman, un avocat din New York, iar căsnicia a durat până la moartea ei, în 1994, la vârsta de 70 de ani. Celebra publicație New York Times i-a scris epitaful.

Nadia Gray

Lola Bobescu (n. 9 august 1919, Craiova – d. 4 septembrie 2003, Belgia)

„Diva cu vioara” Lola Violeta Ana-Maria Bobescu a fost violonistă și profesoară de vioară originară din România. Cea despre care maestrul Yehudi Menuhin spunea că e „cea mai mare violonistă a secolului XX” este fiica marelui compozitor și dirijor Aurel Bobescu și și-a început studiile muzicale la vârsta de 5 ani. Solistă-concertistă timp de peste 60 de ani, Lola Bobescu este una dintre violoniștii români cu cea mai solidă carieră artistică. Stabilită în Belgia, a fondat și a condus formațiile Solistes de Bruxelles- actuala L’Orchestre de Wallonie din Liège – și Cvartetul de coarde L’Arte del Suono din Bruxelles.

Lola Bobescu a avut și activitate pedagogică, fiind profesoară de vioară la Conservatorul din Liège (1962-1974) și la Conservatorul regal din Bruxelles. A colaborat cu marile ansambluri orchestrale ale lumii, a concertat în recitaluri de muzică de cameră, adesea acompaniată de pianistul Jacques Genty, dar a revenit în România cu regularitate, apărând în concerte cu orchestrele Filarmonicii și Radio din București, precum și în provincie. Incredibil de talentată și elegantă, Lola Bobescu a înregistrat discuri la casele Electrecord, Decca, Columbia, Nippon Program, Arcophon etc.

Lola Bobescu

Ana Cumpănaș (n.1889 – d. 25 aprilie 1947)

„Femeia în roșu”, care l-a predat FBI-ului în 1934 pe inamicul public nr. 1 al SUA, John Dillinger, era o prostituată româncă, născută în Comloșu Mare, Banat, cunoscută și sub numele Anna Sage.

În 1909, ea s-a mutat în America, după căsătoria cu Michael Chiolak, iar în 1911 a dat naștere unui băiat, Steve Chiolak. Căsatoria s-a destrămat, Ana a început să lucreze ca prostituată și a devenit mai târziu proprietara unor bordeluri în Chicago și Gary.

S-a recăsătorit cu avocatul Alexandru Suciu și a revenit temporar în România, pentru a-și vizita mama. Ulterior, autoritățile din SUA au catalogat-o drept „femeie ușoară” și au început procedurile pentru a o deporta. în 1934, John Dillinger a început să frecventeze bordelurile Anei, care era apropiată de iubita lui de atunci, Polly Hamilton. După ce a aflat cine era gangsterul, Ana s-a hotărât să îl denunțe, cu gândul de a obține cetățenie permanentă în America.

Astfel, pe 22 iulie 1934, gangsterul a fost împușcat în fața tearului Biograph din Chicago, după ce Ana Cumpănaș anunțase autoritățile că îl va însoți acolo și că va fi îmbrăcată în roșu. Ea a ales, totuși, să poarte o rochie oranj în seara respectivă și se zvonește că s-ar fi răzgândit vizavi de a-l preda pe faimosul criminal.

Dupa moartea lui Dillinger, Ana a primit de la autorități o recompensă de 5.000 $ (jumătate din suma promisă) și a fost mutată în Detroit, apoi în California, iar în 1936 a fost deportată în România, în ciuda eforturilor ei de a împiedica acest demers.

Un an mai târziu, Ana s-a îmbolnăvit și a murit în țara natală, iar între timp numele ei a devenit un adevarat simbol în America, unde era cunoscută drept „Femeia în roșu”. Referitor la cazul Anei Cumpănaș, se spunea că gangsterul John Dillinger a fost ucis de propria slăbiciune pentru femei.

Ana Cumpănaș

Florica Sas (n. 6 august 1841, Aiud – d. 11 martie 1916, Anglia)

Cunoscută ca Lady Florence Baker, Florica a fost exploratoare de origine transilvăneană. A devenit Lady la curtea Reginei Victoria și e cunoscută la nivel mondial drept una din primele femei-explorator din lume.

A fost a doua soție a cunoscutului explorator britanic Sir Samuel White Baker, pe care l-a însoțit în toate călătoriile sale spre izvoarele Nilului, până la lacul Albert din Africa.

Florica era fostă roabă crescută într-un harem și a fost cumpărată de soțul său. Avea reputație controversată în societatea britanică ultra-rasistă, în secolul 19, dar succesul expedițiilor, renumele lui Samuel Baker, rolul jucat de ea în expediții și buna educație i-au deschis în cele din urmă ușile saloanelor „high-life”. Doar regina Victoria a refuzat până la capăt să o primeasca oficial.

Florica Sas

Smaranda Brăescu (n. 21 mai 1897, Hânțești – d. 2 februarie 1948)

A fost prima femeie pilot din România, prima femeie parașutist cu brevet din România, campioană europeană la parașutism (1931) și campioană mondială. În 1932 Smaranda Brăescu bătea recordul mondial deținut de un american, cu saltul de la 7.233 m. Acest record înregistrat în Sacramento, SUA, a fost neegalat timp de 20 de ani.

Proprietară a două avioane, un biplan de tip Pevuez și un bimotor de tip Milles Hawk, în 1932 a stabilit cu cel de-al doilea avion primul record de traversare a Mării Mediterane, în 6 ore și 10 minute, străbătând distanța de 1.100 km, între Roma și Tripoli.

O stradă din București a fost denumită în memoria sa, iar în decembrie 2010 a fost lansat „Jurna­lul celebrei Smaranda Brăescu”, semnat de Ana Maria Sire­teanu și Tudor Sireteanu, strănepoți ai renumitei parașutiste românce.

Smaranda Brăescu

Ana Aslan (n. 1 ianuarie 1897, Brăila – d. 20 mai 1988, București)

Femeia care a descoperit „elixirul tinereții” a fost medic român specialist în gerontologie, academician din 1974 și director al Institutului Național de Geriatrie și Gerontologie (1958 – 1988).

A preparat vitamina H3 (Gerovital), produs geriatric brevetat în peste 30 de țări și folosit de personalități internaționale, între care Tito, Charles de Gaulle, Hrusciov, J.F. Kennedy, Indira Gandhi, Imelda Marcos, Marlene Dietrich, Konrad Adenauer, Charlie Chaplin, Kirk Douglas, Salvador Dali, și a creat (în colaborare cu farmacista Elena Polovrăgeanu) produsul geriatric Aslavital, brevetat și introdus în producție industrială în 1980.

În 1922, Ana Aslan a absolvit Facultatea de Medicină, a fost numită preparator la clinica II din București, condusă de profesorul Daniel Danielopolu, care a îndrumat-o și în alcătuirea tezei de doctorat. În 1949, a devenit șeful Secției de fiziologie a Institutului de Endocrinologie din București – punctul de plecare al carierei ei de gerontolog. A experimentat procaina în afecțiunile reumatice, în cazul unui student țintuit la pat din cauza unei crize de artroză. A continuat cercetările într-un azil de bătrâni și a evidentiat importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă. Rezultatele ei remarcabile au fost comunicate Academiei Române.

Se spune că metodele de lucru ale Anei Aslan aduceau statului profit anual de 17 miliarde de dolari.

Ana Aslan

Alexandra Bellow (n. 30 august 1935, București)

Românca Alexandra Ionescu Tulcea, născută Alexandra Bagdasar, în București, a fost matematiciană, specialistă în sisteme dinamice și teorie ergodică. A devenit a patra soție a lui Saul Bellow, scriitor laureat cu Nobel în 1976, deși diferența dintre ei este de aproape 20 de ani. I-a stat alături din 1974 până în 1984, iar Saul Bellow s-a recăsătorit, în 1989, pentru a cincea oară, cu Janis Freedman, o studentă a lui, cu care a ramas până la decesul lui din 2005.

Alexandra, la rândul ei, s-a recăsătorit cu matematicianul Alberto P. Calderon în 1989, alături de care a fost împlinită atât pe plan personal cât și profesional. Românca este fiica profesorului dr. Dumitru Bagdasar – creatorul neurochirurgiei românești – și a Floricăi Bagdasar, fostă Ciumetti, specialistă în psihiatrie infantilă. Florica Bagdasar a fost ministru al sănătății, în perioada 1946-1948, urmând în acest post soțului ei, decedat în 1946.

Alexandra Bellow și-a încheiat studiile de matematică în 1957 și a rămas în SUA cu primul ei soț, matematicianul Ionescu-Tulcea, cu care a fost căsătorită în perioada 1956 – 1969, devenind profesoară de matematici la Nordwestern University din Evonston, Illinois.

Imediat după cutremurul din 1977, ea și Saul Bellow au revenit în România și au rămas în București până după moartea și incinerarea Floricăi Bagdasar. Experiența acestei vizite este descrisă în romanul „Iarna decanului”, apărut în 1982. Alexandra mai apare în cartea „Jerusalem and Back” (1976), dar și în romanul „Ravelstein” (2001), scris după 15 ani de la divorț, în care Bellow o atacă dur pe fosta lui soție și pe Mircea Eliade, pe care îl cunoscuse prin intermediul Alexandrei.

Alberto Calderon și Alexandra Bellow

Marta Bibescu (n. 28 ianuarie 1889, București – d. 28 noiembrie 1973, Paris)

Romancieră, poetă, om politic și memorialistă franceză de origine română, Marta Bibescu este fiica lui Ion Lahovary, ministru al României la Paris și ministru de Externe, și a Smarandei (Emma) Mavrocordat.

Marta s-a căsătorit cu prințului George Valentin Bibescu, văr primar cu Ana de Noailles. A fost considerată cea mai inteligentă femeie din Franța, iar frumusețea ei i-a cucerit pe prințul Wilhelm, moștenitorul tronului Germaniei, și pe regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei. în plus, casa Dior, a cărei reclamă vie Marta fusese ani la rând, realiza pentru ea haine speciale, mai ales tunici somptuoase, lungi până la pământ.

Marta Bibescu și-a publicat prima carte, „Les Huit Paradis”, în Franța, în 1908. Premiat în scurt timp de Academia Franceză, acest volum a deschis seria unei opere impresionante, semnate, parțial, sub pseudonimul Lucile Decaux. Românca este de asemenea autoarea unui jurnal politic.

Din 1916, Marta Bibescu a condus un spital pentru răniți din București, iar din 1955 a devenit membră a Academiei Regale de limbă și literatură franceză din Bruxelles, în fotoliul ocupat inițial de contesa Ana de Noailles. Cumnatul Martei, prințul Antoine Bibescu, a fost prieten în copilărie cu Marcel Proust, pe care Marta l-a întâlnit de foarte multe ori. Aceste întâlniri sunt evocate în volumul „Au bal avec M. Proust” (1928).

Marta Bibescu a murit în Paris, iar în porțiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise se găsește cavoul familiei Bibescu, în care este înmormântată și Ana de Noailles.

Marta Bibescu

Nina Cassian (n. 27 noiembrie 1924, Galați)

„Eu nu sunt o amantă, o culcăreață. Eu sunt o iubeață.”

Renée Annie Cassian este poetă, eseistă și traducătoare româncă, născută într-o familie de origine evreiască. La vârsta de 16 ani, a intrat în organizația Tineretului Comunist, aflată atunci în ilegalitate. A debutat editorial în 1947, cu volumul de versuri suprarealiste „La scara 1/1”, a scris și literatură pentru copii, a realizat traduceri remarcabile, a publicat peste 50 de cărți de poezie, eseuri și proză și a inventat o nouă limbă poetică, limba șpargă. În 1969, i-a fost decernat Premiul Uniunii Scriitorilor din România. În prezent, Nina Cassian trăiește în New York, iar „proiectul major al vârstei și vieții” sale este scrierea memoriilor.

Poeta spunea despre bărbații din viața ei: „În general, am fost atrasă de intelectuali, da. Dar ei puteau să fie înalți și frumoși, superbi sau monstruoși, chiar oribili la vedere. Am avut parte și de frumoși, și de urâți. În general, da, în sfera intelectualității. Totuși e nevoie de comunicare, nu poți numai să te ții de degetul cel mic.”

Nina Cassian

Hariclea Darclee (n. 10 iunie 1860, Brăila – d. 12 ianuarie 1939, București)

Soprana despre care Charles Gounod a spus că „are în gât o privighetoare” este una dintre personalitățile cele mai importante ale României, născută Hariclea Haricli. În februarie 1881, Darclee s-a căsătorit cu locotenentul de artilerie Iorgu Hartulary. În același an a debutat într-un recital de canto din Brăila, apoi a plecat la Paris unde a fost remarcată de Charles Gounod, care i-a oferit rolul Margaretei în opera „Faust”, cu care a debutat pe scena Operei, în 1888. La Scala din Milano, scena consacrării ei mondiale, Hariclea Darclee a debutat pe 26 decembrie 1890, fiind aplaudată chiar de Giuseppe Verdi. Între 1893 și 1910 a cunoscut faima pe marile scene ale lumii, revenind deseori la Scala din Milano. Unul din cele mai importante momente pentru Hariclea a fost în 1900, când Puccini i-a ofeit rolul Floriei Tosca. Premiera a avut loc la Roma, unde Darclee a cântat alături de tenorul Emilio de Marchi și baritonul Eugenio Giraldoni (marea ei iubire).

Hariclea Darclee a susținut crearea Operei Române din București în 1921, iar fiul ei, Ion Hartulary-Darclée, a devenit dirijor și compozitor. Din păcate, nu au fost păstrate înregistrări pe discuri cu vocea Haricleei Darclee. În ultimii ani ai vieții, artista atât de apreciată de Verdi, Leoncavallo, Mascagni, Catalani și Puccini, care apăruse de nenumărate ori sub bagheta lui Toscanini, a trăit în țară în anonimat și a murit săracă, în București, fiind înmormântată la cimitirul Bellu.

Hariclea Darclee a avut în repertoriu 58 de roluri din 56 de opere compuse de 31 de compozitori. Din cele 56 de opere, 12 au fost interpretate în premieră absolută și 16 în premiere locale foarte importante. 45 % din repertoriul ei reprezintă opere originale, ceea ce atestă poziția singulară pe care o ocupă Hariclea Darclee în istoria tearului liric universal. Festivalul „Hariclea Darclee”, inițiat de soprana Mariana Nicolesco, îi omagiază post-mortem strălucirea.

Hariclea Darclee

Lizica Codreanu (n. 1901, București – d. 1993)

Născută în București, în familia unui avocat, Lizica Codreanu a plecat la Paris în adolescență, cu sora ei mai mare, unde a studiat baletul clasic cu renumitele maestre Valadina și Nijinska. Frecventa cercuri de artiști în care i-a intalnit pe Tzara, Brâncuși, Sonia Terk-Delaunay, Man Ray etc. De la dansul avangardist a trecut la acrobația de circ (cu Fratellini), apoi la gimnastica artistică (cu George Herber). Lizica Codreanu a lucrat cu maeștri celebri precum Diaghilev, Larionov, Iliaz și a apelat la Constantin Brâncuși pentru a-i crea costumele de scenă și scenografia, menite sa-i susțină viziunea îndrăzneață a spectacolelor, unele improvizate chiar în atelierul sculptorului. Pentru spectacolul „Gymnopedies”, care cuprinde trei piese, compuse în 1888 și orchestrate de Claude Debussy, Brâncuși a creat costumele, în 1922, devenind astfel un artist cochetând cu designul vestimentar. Partea capilară a costumației trimite la sculptura în lemn „Vrăjitoarea”.

Lizica Codreanu a plecat în Shanghai în 1928, unde s-a căsătorit și a devenit mamă, dar a revenit la Paris și a divorțat în 1936. Cunoscătoare a practicilor yoga, ea a deschis propriul cabinet în capitala Franței, numit Hatha Yoga, devenit în scurt timp foarte popular. Însuși Mircea Eliade s-a împrietenit cu Lizica Codreanu „care punea la punct, pe-atunci, o gimnastică medicală, folosindu-se de anumite exerciții hathayoga”, nota filozoful in Memoriile sale. Din această perioadă datează studiul Lizicăi Codreanu „Înțelepciunea și nebunia trupului”, la care a lucrat intens ani de zile, după ce renunțase la dans.

Artista a decedat în 1993, iar doi ani mai târziu a fost omagiată la Biblioteca Națională Franceză, în cadrul expoziției „Le cinema aux rendez-vous des Artes”. Grație nepotului ei, artistul plastic și poetul Dragoș Morărescu, decedat între timp, Lizica Codreanu a devenit cunoscută și în România, după 1989, ca artistă celebră a artei avangardiste interbelice din Paris.

Lizica Codreanu

Mențiuni:

Alma Gluck (1884 – 1938) – A fost soprană americană de origine română, una dintre cele mai faimoase cântărețe din lume la apogeul carierei sale (1910). A fost căsătorită cu violonistul Efrem Zimbalist, cu care a avut doi copii, și a trăit în SUA de la o vârstă fragedă. A cunoscut succesul la Metropolitan Opera din New York și a ajuns foarte cunoscută în SUA, devenind prima cântăreață de muzică clasică care a vândut 1 milion de copii ale înregistrării „Carry Me Back to Old Virginny”, la casa de discuri Victor Talking Machine Co.

Floria Capsali (1900 – 1982) – A fost balerină și maestră de balet din România. A deschis o Școală particulară de dans, unde s-au format marii balerini români. Din 1938, a fost maestră de balet la Opera Națională București, apoi directorul Operei Române. A organizat Liceul de Coregrafie din București, unde s-au format și continuă să se formeze generații întregi de dansatori. În 1998, printr-un ordin al ministrului Andrei Marga, Liceul de Coregrafie din București și-a schimbat denumirea în Liceul de Coregrafie „Floria Capsali”.

Vera Atkins (1908 – 2000) – A fost cea mai importantă femeie-spion din al doilea Război Mondial. Jan Fleming, și el spion, autorul celebrului „James Bond”, a cunoscut-o bine pe românca născută în Iași și chiar s-a inspirat din personalitatea ei pentru a contura figura lui Moneypenny, șefa superagentului 007. Vera Atkins a fost personajul-cheie al Serviciului Operații Speciale britanic, SOE, iar numele ei real era Maria Vera Rosenberg. S-a retras după mai bine de zece ani „din serviciu activ”, în 1947, într-un sat din Anglia. Numele ei a rămas necunoscut pînă în 2000, când a murit.

Catherine Caradja (1893-1993) – Prințesa Ecaterina Caradja, a cărei urmașă este controversata Brianna Caradja, a avut un destin spectaculos, pe care puțină lume îl cunoaște. Născută în București, ea a fost răpită în copilarie și dusă în Anglia, unde a fost educată la cele mai bune școli. Cunoscătoare a cinci limbi, a devenit înger pentru sute de prizonieri de război, părinte-surogat pentru mii de copii abandonați, a fost prigonită de comuniști și medaliată de americani. A fost măritată cu prințul Constantin Caradja, a devenit personaj de carte și a decedat la vârsta de 100 de ani, în București.

Sylvia Sydney (1910 – 1999) Concurenta elegantei Grace Kelly, muza lui Hitchcock și fiica unei croitorese din Bacău, Sylvia Sydney, al cărei nume real era Sophia Kosow, a fost actriță de film și teatru, devenită celebră la Hollywood în anii ’30. A jucat alături de celebrii Spencer Tracy, Henry Fonda, Joel McCrea, Fredric March, George Raft și Cary Grant. În 1952, a interpretat rolul Fantine în „Les Misérables”, pentru care a fost apreciată de critici și care i-a deschis multe uși în lumea cinematografiei. În 1973 a primit o nominalizare la Oscar pentru rolul secundar din „Summer Wishes, Winter Dreams”, iar în 1982 a primit premiul „George Eastman”, pentru întreaga carieră. A fost căsătorită de trei ori și murit din cauza cancerului la gât, în New York.

Citește și: Românce faimoase din „Micul Paris” (II)