Speranta si curajul te ajuta sa-ți împlinești visele

Liliana Rozolea are acum 36 de ani, o familie fericita, o fetița pe care și-a dorit-o foarte mult, și pe care o iubește din tot sufletul. Ca sa ajunga, însa, aici a fost nevoie de multe sacrificii.

Norocul nu se arata cand îl aștepți

S-a casatorit în ’89, cand avea 20 de ani, cu Mihai, un barbat cu 16 ani mai în varsta decat ea, pe care l-a iubit „de la prima vedere”. Atat de mult, încat nunta lor a avut loc la nici doua luni dupa ce s-au cunoscut.

Cand, la cateva luni de la nunta, și-a dat seama ca este însarcinata, s-a considerat cu adevarat binecuvantata, pentru ca toata viața și-a imaginat ca va avea o casa plina de copii. De altfel, de mic copil a visat ca va ajunge medic pediatru… Soarta, însa, a hotarat sa o mulțumeasca cu meseria de laboranta, în cadrul Facutații de Chimie.

Cand a mers sa înregistreze sarcina, i s-a spus ca are sarcina toxica, lucru pe care îl resimțea din plin, avand o permanenta stare de rau, dureri și contracții. I s-a spus sa nu se îngrijoreze, nefiind nici prima, nici ultima cu aceasta problema, pentru ca are toate șansele ca, pe masura ce sarcina avanseaza, sa se simta mai bine. Cand a ajuns în luna a patra, însa, a avut un avort spontan.

Fiind tanara și fiind vorba despre primul copil, nu s-a descurajat, așa ca o noua sarcina a urmat curand dupa aceea. A schimbat doctorul, gandindu-se ca nu-i strica o noua parere. Dar povestea s-a repetat. Șocul a fost și mai mare, avand în vedere faptul ca de data asta ar fi trebuit sa aiba gemeni. Nu a renunțat, deși suferise enorm în urma pierderilor, nu doar din punct de vedere fizic. Cand trauma s-a repetat și la a treia sarcina, depresia o adusese la capatul puterilor. Era deja convinsa ca nu va putea avea copii, ca nu va putea fi o femeie completa, împlinita prin maternitate.

N-am crezut ca mai am vreo șansa

Liliana începuse deja sa se întrebe daca nu e vina ei, daca nu are vreo afecțiune care o împiedica sa duca o sarcina pana la capat. Și nu-și dorea copilul doar pentru ea, ci și pentru soțul ei, care avea deja o varsta, crescuse într-un orfelinat, pentru ca tatal lui murise în razboi și, fiind al șaptelea copil al familiei, mama lui nu s-a putut descurca sa-i întrețina singura pe toți. Așa ca, simțind lipsa tatalui, își dorea mult un copil caruia sa-i daruiasca dragostea și atenția care lui îi lipsisera.

La un control de rutina, la medicul Alexandrescu, de la Spitalul Municipal, i-a povestit acestuia prin ce trecuse, i-a explicat ca este total descurajata și ca nu se mai vede în stare sa treaca prin asemenea experiențe. El i-a spus ca ar mai fi o șansa: un tratament care nu garanta succesul suta la suta, constand în injecții ce întareau uterul, efectuate din doua în doua saptamani. Tratamentul trebuia aplicat în timpul unei noi sarcini, așa ca, la doi ani dupa ultima pierdere suferita, Lili și-a asumat responsabilitatea unei noi încercari.

Noua sarcina era, de asemenea, toxica. „Pe langa starea de rau, nu puteam sa mananc decat varza murata, ceapa cu sare și mamaliga rece, și ajungeam și la doua kilograme de lamai pe zi. Lamaile mi le decojea soțul meu, pentru ca nu suportam sa vad galben! El a fost extrem de înțelegator, daca nu ma ajuta, n-aveam cum sa trec prin așa ceva! Traiam în continuare cu spaima ca nu voi reuși, dar am capatat și ceva optimism cand am vazut ca am ajuns deja în luna a șasea”, ne povestește ea.

Într-o zi, însa, a avut dureri atat de mari, încat a chemat salvarea, care a dus-o la cel mai apropiat spital. Plangand, disperata, i-a explicat doctorului de garda tot ce pațise pana atunci. Acesta a internat-o, și nu i-a dat voie sa se dea jos din pat timp de trei saptamani.

I s-a spus ca nu va supraviețui nașterii

Dupa aceasta perioada, s-a simțit atat de bine, încat a început serviciul. „Am pus pe mine 42 de kilograme în timpul sarcinii. Eram imensa, nu mai puteam sa fac nimic singura. Știind ca va fi baiat, de la ecografie, am decorat toata camera și am cumparat numai lucruri albastre pentru copii”, ne spune ea. La spital, a primit din nou vești șocante. I s-a spus ca, sarcina fiind pelviana și ea avand bazinul foarte mic, era nevoie de cezariana. De asemenea, i s-a mai spus ca, din cauza complicațiilor, copilul mai are o șansa, dar ea nu va supraviețui nașterii.

N-a avut timp sa se împace cu ideea, pentru ca a intrat în travaliu, și a trebuit sa nasca normal. Ceea ce s-a și întamplat, dupa un travaliu ce a durat de marți dimineața pana joi seara. „Nu mai suportam durerile și, în depresia momentului, începusem sa le invidiez la culme pe cele care veneau și nașteau în doar cateva ore. Atat de mult, încat m-am ridicat și i-am smuls perfuzia uneia dintre ele! M-au ținut asistentele…Doctorul mi-a fost și sfatuitor, și prieten, și psiholog, ba chiar mi-a donat sange prin transfuzie directa”, își amintește Liliana. „Cand mi-au spus ca e fetița, n-am vrut sa o vad doua zile, pentru ca în mintea mea era ideea ca a pațit ceva copilul meu, și vor sa-mi dea altul”.

Acum, deși Anca, fetița cu pricina, are deja 12 ani, este sanatoasa și învața bine, Lilianei înca nu-i vine sa creada ca a avut un asemenea noroc.

Acasa Magazin