Sa iei totul de la inceput

Dorina Vargatu este un model de curaj și ambiție; dovada, faptul ca este campioana naționala la dans sportiv și tenis de masa, pe langa activitatea pe care o desfașoara ca director al S.C. Handilug S.R.L.

S-a nascut la Lugoj, la 18 mai 1961. A terminat Liceul Coriolan Bradiceanu, dupa care s-a angajat într-o localitate de langa Lugoj, ca operator pe calculator, apoi în Lugoj, la o fabrica de încalțaminte. Se pregatea sa dea la facultate, avea un prieten cu care urma sa se casatoreasca, viața ei mergea deci pe un fagaș normal. În decembrie ’83, însa, mergand la pregatire la matematica, în Timișoara, a avut un accident care avea sa-i schimbe viața. „Întarziasem, și am fugit dupa tren. Ma prinsesem de bara, și am alunecat; cineva a strigat din ușa sa nu mai urc… M-am trezit deodata cu trenul mergand deasupra mea; nu simțeam nici-o durere, încercam doar sa ma feresc sa nu-mi atinga capul. Mi-am pierdut cunoștiința, și m-am trezit cu lume în jurul meu.

Un barbat a cerut o curea, sa-mi lege picioarele, sa nu mai curga sange. Unul era retezat din gamba iar celalalt sfașiat. M-au luat pe palton, ca pe targa, și m-au dus la spital. Cand m-am trezit din operație, era toata familia în jurul meu. Îmi amputasera picioarele de sus. Am stat în spital din decembrie pana în februarie, timp în care m-am obișnuit cat de cat cu ideea”, ne spune Dorina. Lumea începuse s-o viziteze ca la gradina zoologica, auzea numai vorbe de compatimire, și a avut de aceea o tendința de izolare. Prietenul ei i-a fost alaturi, sfatuind-o sa fie tare, sa nu planga, sa nu se blazeze.

Accidentul a schimbat-o foarte mult

Relația lor s-a deteriorat însa în timp. „Daca m-ar fi întrebat cineva înainte de accident daca sunt fericita, aș fi raspuns ca da cu toata siguranța. Accidentul a schimbat însa totul, chiar și pe mine. El avea mereu senzația ca sunt alta. Parinții lui, cu toate ca erau cadre medicale, au încercat sa-l influențeze sa nu ramana cu mine, „sa ma duca în brațe toata viața”. Relația noastra s-a terminat prin ’89. A început sa-mi vorbeasca despre o alta fata, sa-mi spuna ca și-ar fi dorit sa fie cu ea, ca îi amintea de fapt de relația noastra, ca semana cu mine. Îl iubeam, dar e drept ca accidentul ma schimbase într-o femeie mai puternica, mai dura, mai ambițioasa. Desparțirea de el a fost șocanta. El suferea pentru ca nu putea sa ma vada altfel decat eram înainte. Acum, suntem prieteni de familie.

Dupa accident, au urmat cațiva ani în care am încercat sa-mi fac proteze foarte bune; în ’84, în iunie, am început protezarile la București, la Institutul de Expertiza. Am stat la început 6 luni în București, apoi trei luni acasa, iar m-am întors… Navetele astea au durat pana în ’86. Ma simțeam bine la Institut, caci am gasit aici mulți oameni cu probleme. Aproape ca nu-mi mai placea sa stau acasa. Din ’85 am intrat din nou la serviciu, ca desenator tehnic”.

A avut șansa de a pleca din țara

„Am avut șansa sa reușesc, printr-o verișoara care plecase în Germania, sa trimit o scrisoare la Caritas (o organizație de caritate) și sa primesc aprobare pentru finanțarea protezelor; trebuia doar sa ajung în Germania. Am reușit sa plec dupa multe insistențe și audiențe. Am simțit o mare diferența între protezele modulare și cele pe care le-am purtat în Romania.

La 10 ianuarie, în ’90, aveam prima întalnire la Desna cu doctorul Barsan și Monica Antoci, care facusera un apel la televiziune catre toate persoanele cu handicap din țara. Am mers pana acolo cu trabantul pe care tocmai mi-l cumparasem. La jumatatea lui ianuarie eram la a doua întalnire, ne adunaseram peste patruzeci de persoane, în februarie puseseram bazele Asociației din Lugoj, iar în aprilie primiseram deja un sediu pentru ea. Am fost foarte implicata în aceasta activitate, ceea ce m-a ajutat sa depașesc mai ușor problemele pe care le aveam.

Am aflat apoi ca în Romania persoanele cu handicap erau izolate, se încerca ascunderea lor, nu exista o evidența reala a acestora. Am început sa contactez diverse organizații și sa vizitez astfel de camine-spital; m-a îngrozit ce-am vazut. Oamenii erau ținuți ca în lagar, într-o sala imensa, cu ciment pe jos… Realitatea era crunta. Din fericire, acum arata cu totul altfel, au avut loc multe schimbari în bine; sigur ca nu s-au rezolvat toate problemele, de asta ne tot întalnim pe la seminarii, mese rotunde și conferințe, încercand sa le soluționam. Cei din Germania ne-au ajutat sa punem bazele Centrului de Protezare și Reeducare Funcționala al Asociației Handicapaților Fizic Lugoj, primul din țara care a adus tehnologia de afara în domeniu”, ne spune ea.

În ’99 s-a casatorit cu Victor, un profesionist al tenisului de masa. El locuia la București, dar s-a mutat cu ea în Lugoj. Ea are dubla amputație de coapsa, el are o coapsa amputata și un braț.

„Sunt fericita ca am cunoscut oameni minunați, am reușit sa fac ceva pentru societate… probabil ca, daca nu sufeream acest accident, aș fi fost o femeie oarecare, fara nimic interesant în viața mea”, ne spune ea, fara urma de regret.

Acasa Magazin