Alergare cu picioarele

Poate ati observat cati grasi isi cumpara masina sport. Cati sedentari isi admira suncile in vitrina showroom-ului de 4×4, asteptand sa se deschida.

Cati plictisiti isi cumpara masini despre care fabricantul scrie in brosuri ca-s destinate celor care iubesc emotia si trepidatia… Oamenii astia ar trebui refuzati. Ar trebui sa li se spuna cinstit in fata: „Dom’le, esti o rusine pentru tagma cumparatorilor! Motivele pentru care vrei tu o masina sunt scoase in afara legii bunului-simt inca din Evul Mediu, la aparitia calestilor! Vrei o masina sa te dai mare cu ea, pentru ca n-ai cum sa te dai mare cu tine!”.

Daca vrei sa faci sport, cea mai buna solutie e sa-ti iei „adidasi” si sa iesi in parc sa alergi. Daca vrei competitie, fiecare oras mai rasarit are un club de atletism unde poti sa te si iei la intrecere, in cei patru ani morti dintre olimpiade.

Daca vrei glorie, exista Legiunea Straina, unde poti sa-ti risti viata in razboaiele altora – cu speranta ca o batalie intr-un oras anonim din Congo va ramane in istoria unitatii ca marea ta victorie.

In sfarsit, daca vrei viteza, TAROM iti poate asigura, pe ruta Bucuresti-Cluj, portiuni cu cel putin 600 de kilometri pe ora. Bate asta, daca poti, Opel Astra GT! Exista o alternativa civilizata, curata si ieftina la cursele de masini, pentru ca despre ele vorbesc.

Ea se numeste alergare cu picioarele si pune in valoare lucruri cu mult mai greu de obtinut decat o masina: muschii! Oricat de complicat ar fi tuning-ul, fibra musculara e cu mult mai greu de asezat pe picior decat aripa deportanta pe portbagaj.

Oricat de scumpa ar fi solutia cu care mai scoti 60 de cai din motor, e cu mult mai scump si mai obositor sa dai jos de pe tine 60 de kile. Si, crede-ma, chiar ai nevoie, sportivule cu Corvette pe care te-am vazut ieri la stop!

Poate ca e o buna ocazie sa le spun alergatorilor de noapte si de zi: nu voi sunteti eroii mei. Nu voi ati construit motorul Otto, nu voi ati asamblat turbina de supraalimentare, nu voi ati desenat suspensia de pe Focus sau sistemul integral de pe Impreza.

Voi nici macar n-ati inventat pleoapele de plastic peste faruri – ceea ce trebuie sa recunoasteti ca era chiar foarte simplu. Si-atunci, care e chestia? De ce va dati mari cu abilitatea motorului vostru de a rade cauciucul in cateva zeci de secunde?

Ati descoperit voi formula frecarii? Poate doar a frecarii pisoiului, ca ea sigur e prioritate romaneasca. Stiu c-am sa indignez multi dealeri onesti de droguri, care investesc banii consumatorilor de stupefiante in ceva util, cum ar fi un M3 – bun si in afara curselor, mai ales cand potera incearca sa se tina dupa tine cu Passat-ul TDI.

Stiu ca am sa enervez o multime de tineri trendy care o sa-mi caute masina sa-i dea si ei numar de competitie, cu cheia pe portiera. Ei insa merita ceva mai mult decat raportul ideal la care au ajuns cu atatea eforturi financiare – 1 cal putere pe neuron.

Ei merita, cum spuneam, sinceritatea mea. Merita si trebuie sa le spun: sunteti depasiti! Si asta – culmea ironiei! – chiar daca nu prea va poate depasi nimeni pe drum.

Sunteti plicticosi – ce mare chestie e sa te invarti cu masina pe loc, in zgomot de motor care-si rade camasa pistoanelor, sa nu plece barbos la serviciu? Sunteti o demonstratie clara a superioritatii altora – aia care au construit masinile voastre.

A capacitatii lor de a va dresa de la distanta, fara macar sa va cunoasca. Chiar nu v-ati prins? Imi aduc aminte de bordul primei mele masini, care avea o functie clara: sa-mi aduca aminte in fiecare clipa ca viata e o injghebare trecatoare si fragila.

Un lucru foarte prudent intr-un automobil fara ABS, airbag sau macar tabla la fel de groasa ca obrazul de politician. Ansamblul acesta cu aer de Muzeul Satului era facut dintr-un plastic casant, luminat pe dedesubt de doua becuri chioare si era capabil sa faca la fel de mult zgomot ca si casetofonul.

Zgomotul crestea cu viteza, astfel incat nu puteai merge prea repede din cauza migrenei. Spre deosebire de casetofonul de masina, nu ti-era totusi teama ca ti-ar putea fura cineva bordul.

Pretul lui de cost era, fara indoiala, in jur de un dolar jumatate. Si, totusi, chiar si asa necajit, el imi dadea exact aceleasi informatii ca bordul masinii cu care merg azi (un subansamblu care, cu tot cu costurile de cercetare, trece probabil de o mie).

Numai ca sunt dispus sa platesc diferenta de pret – tocmai pentru ca ma aleg cu o diferenta in statut. Cum am zis? Statut? Luati cuvantul asta de pe mine, ca e contaminat! Si virusul e acelasi din sangele alora care alearga noaptea! Ptiu, ptiu, care ai niste spirt?

Lucian Mandruta
BBC Top Gear Romania