Amin (tește-ți sa nu uiți)

O atmosfera de pompe funebre se degaja din cam fiecare cadru al unui film pe care nu mulți s-au înghesuit sa-l vada și pe care prea puțini îl vor aprecia cum se cuvine. The Final Cut se cheama el (filmul), iar distribuitorii români, cu gândul la vechile centre de închirieri video, i-au zis „Memorie finala”.

Regizorul debutant Omar Naim patrunde curajos pe un teritoriu care pâna mai deunazi era arvunit de alde Philip K.Dick. Suntem într-un viitor indefinit și rudelor celor morți li se ofera șansa de a-și aminti, pe un ecran de cinema, numai lucrurile minunate din viața disparuților, într-un montaj de… 1h30.

Montajul e posibil pentru ca aproape fiecare nou nascut are implantat în creier un device care îi înregistreaza viața complet și încontinuu.

Sarcina de a transforma mii de ore mai mult sau mai puțin incitante (citește murdare) în 90 de minute fals-emoționante (citește curate) și revine cutter-ului, personaj cu aer de cioclu, care ignora avertismentele protestatarilor („Rememeber for yourselves!”) și care se supune orbește celor trei legi pe care regizorul le prezinta, asimovian, în debut.

Daca trece prin mâinile și mașina (combinație de Moviola cu Macintosh) unui astfel de cutter, un pedofil infect, de exemplu, va arata ca un gentleman corect. Doar daca…

În aceeași liga cu „BlowUp”, „Conversația”, „Strange Days” – ceea ce nu-i puțin – „The Final Cut” încearca sa disece (și în parte reușește) teme dureroase ca manipularea (fie ea filmica sau politica), cenzura, voyeurismul și identitatea, mai mult sau mai puțin alienata, și, cu toate ca-i împachetat (hodoronc-tronc) ca un thriller, funcționeaza de minune ca avertisment.

În rolul cutter-ului Hakman (!), un Robin Williams precis confirma ceea ce știam de mult – clownii sunt cei mai buni tragedieni – și confera greutate acestui „Eternal Sunshine of the Spotless Mind” pentru adulți.

Apropos, titlul original nu e neaparat o referința la Pink Floyd ci la cinematograf în general, un cinematograf imperfect, în cazul de fața, dar mai ales în cazul de fața întrebarea e pertinenta și se impune: cine are nevoie de filme perfecte ?

Andrei Cretulescu