Când talentul se transforma în har…

Carolina Tanase s-a nascut la 17 ianuarie, în 1968. Daca soarta i-a luat posibilitatea de a merge, i-a dat în schimb un extraordinar talent pentru pictura, și în fiecare tablou lasa o farama din sufletul ei, transmițand mai departe încrederea, speranța, frumusețea spiritului și lumina interioara.

De mica și-a descoperit dragostea pentru pictura, desenand mai ales chipuri, în ochii carora descoperea fericire sau tristețe. Îi placea sa surprinda expresia sufletului întiparita pe chip. „Ochii au fost și sunt cea mai mare fascinație umana pentru mine”, ne spune Carolina. O alta atracție pentru ea a fost reprezentata de cai, „pentru forța, grația și inteligența lor”. Afecțiunea pentru aceste animale i-a fost fatala, însa, printr-un nefericit accident de calarie, în 1992, în urma caruia este obligata acum sa mearga cu ajutorul unui fotoliu rulant.

Cu un an înaintea accidentului a intrat ca studenta-audienta la Academia de Arte Nicolae Grigorescu, unde stilul ei, mult diferit de cel academic, a fost foarte disputat. A fost luata sub aripa protectoare a profesorului Florin Ciubotaru, care a integrat-o printre studenții lui de elita, pe care îi pregatea personal. „Am încheiat primul an cu o expoziție-examen, unde am obținut cinci note de zece și un singur 9.

Aceeași comisie care afirmase ca „din mana unei femei nu poate ieși ceva bun”, recunoștea acum un salt incredibil în evoluția mea profesionala”, își amintește ea.

Dumnezeu i-a dat, în schimb, un har divin….

Trei ani nu a putut suferi caii, mai ales ca la început nu-și putea mișca mainile, și era o mare suferința sa nu mai poata picta. Acum este prea tarziu sa mai poata fi facuta vreo operație, și oricum sunt foarte costisitoare. Timp de zece ani, dupa accident, nu a mai expus, dar a studiat singura, acasa. Anul trecut (anul internațional al persoanelor cu handicap), sub îndrumarea lui Ilie Roșianu (profesor doctorand în estetica și critic de arta), a participat la Expoziția internaționala de Arta de grup, de la sala Brancuși, Parlamentul Romaniei, sub genericul „Și noi suntem artiști”. Apoi, pe 24 noiembrie, a expus icoane pe lemn, și picturi pe panza în stil impresionist, cubist și simbolism religios, cu ocazia expoziției internaționale a persoanelor cu dizabilitați fizice, sub genericul „Solidaritate prin arta”. A mai expus în, decembrie, la expoziția „Craciun însangerat”, dedicata eroilor Revoluției; urmatoarea expoziție are loc pe 16 iulie, orele 18:00, la Biblioteca Ion Creanga.

D-nul Roșianu i-a spus ca, la ea, arta de a picta s-a transformat din talent într-un adevarat har. Ea considera ca o ajuta enorm credința în Dumnezeu. De altfel, icoanele pictate de Carolina par vii, îți transmit liniște și forța interioara.

Un necaz nu vine niciodata singur

Dupa accident, pe langa fractura de coloana și paralizie, a urmat o alta problema. Pentru ca au mișcat-o cand au ridicat-o, problemele s-au agravat, și a intrat chiar în moarte clinica. S-a îmbolnavit de hepatita, în urma unei transfuzii de sange. Deci nu are voie sa inhaleze substanțe cu miros puternic, iar diluantele folosite îi sunt, uneori, daunatoare. Parinții ei au ajutat-o cat au putut; acum trec și ei prin grave probleme de sanatate, și este cu atat mai dificil. Mama ei a fost operata de cancer la san, iar tatal este internat în urma unui infarct. Iar ea a descoperit de curand ca are și osteoporoza.

„Osteoporoza e o boala cumplita, daca nu ma voi lupta cu ea. Și nu e ușor sa lupți, mai ales ca nu am condiții pentru a face exerciții recuperatorii, nu prea am cu cine ieși la soare, ca sa se fixeze calciul; prin exerciții, mi s-a spus ca în aproximativ doi ani, aș putea ajunge sa mi se blocheze genunchiul și sa stau în picioare. La Mangalia au posibilitați foarte avansate, daca aș fi facut recuperare acolo de la început, acum aș fi mers. În sectoarele 1 și 6 sunt construite locuințe speciale pentru persoanele cu handicap, iar eu sper ca voi reuși sa ajung sa locuiesc într-una din ele.”

Pentru Carolina, cea mai mare dorința este sa poata sa picteze. Materialele folosite sunt foarte scumpe, iar procesul prin care se realizeaza icoanele, atat pe lemn cat și pe sticla, este foarte migalos. Nu are un atelier, așa ca lucreaza în dormitor, care nu este foarte luminat.

Fiica ei i-a moștenit talentul

Nu e de ajuns sa fii talentat. Profesorul Ciubotaru îi spunea ca, daca talentul conteaza cam 10%, restul de 90% trebuie completat cu munca asidua. „Ca orice profesor care vrea sa se regaseasca în elevul lui, își pusese multe speranțe în noi, și cred ca a fost și pentru dansul o lovitura”, ne spune ea. În ’92, cand a avut loc accidentul, fiica ei, Diana, avea trei ani și jumatate. A înțeles cu greu de ce mama ei nu poate merge. Diana picteaza și ea foarte frumos și, culmea, este îndragostita de cai. Îi deseneaza foarte des, și are și peisaje reușite. Este la varsta la care viseaza, își face multe planuri de viitor și îl privește cu încrederea pe care a moștenit-o de la mama ei. Carolina are convingerea și speranța ca într-o zi totul va fi bine, și ca Dumnezeu îi va da puterea sa treaca peste toate încercarile vieții.

Acasa Magazin