Ce sacrificii a făcut Ana Georgescu pentru a concura la Exatlon

Ana Georgescu si-a inceput cariera de sportiva de performanta, la varsta de 3 ani si a ajuns in sala de gimnastica “cu bunicii de mana”.  Ani la randul, ei au fost cei care au avut grija sa nu intarzie sau sa lipseasca de la un antrenament. Matusa ei era antrenoare de gimnastica la clubul CSS1 Constanta, in momentul in care parintii, alaturi de bunici au hotarat sa o inscrie la gimanstica pentru a se dezvolta armonios, pentru a avea o preocupare si de a sta departe de televizor. Familia nu s-a gandit niciodata ca Ana va face sport de performanta, dar ea a luat lucrurile foarte in serios si cu multa determinare si constinciozitate a inceput sa faca performanta.

„Nu am simtit niciodata ca Ana se sacrifica sau ca nu isi traieste copilaria pentru ca facea fata cu brio, atat antrenamentelor, cat si scolii”, poveste mama  Anei spunand ca profesorii o dadeau ca exemplu pentru ca isi facea temele, invata, dar castiga si  medalii.

Mutarea din Constanta in Bucuresti a fost un moment mai dificil, intrucat Ana era foarte atasata de bunicii care o crescusera pana in acel moment. Totodata, ea nu concepea viata in continuare fara gimanstica. Astfel, la varsta de 8 ani a inceput antrenamentele la clubul ANEFS acum UNEFS. A inteles rapid ca gimnastica inseamna multa munca sustinuta, depasirea limitelor si determinare. “Tatal meu isi aminteste mereu cu zambetul pe buze prima perioada de antrenamente la noul club, zicand: alergai si plangeai, dar nu te lasai!”, a declarat concurenta de la Exatlon. Drept urmare, Ana a trecut sub aripa Marianei Mezei, multiplă campioană naţională şi antrenoare de gimnastică ritmică şi aerobică, iar mai tarziu a fost selectata in Lotul Olimpic la Juniori de Gimanstica Ritmica.

“A fost greu, dar si frumos. Aceasi rutina a celor doua antrenamente pe zi, in fiecare zi. Trebuia sa iti doresti mai mult de la tine si sa pui in practica aceasta prin fiecare set de repetari ale exercitiilor. Locuitul in regim de cantonament alaturi de colege a dus si la dor de parinti, dar si la seri in care radeam pana ne durea burta. Colegele erau ca niste surori. Acea perioada m-a intarit, desi am avut parte si de accidentari si de lacrimi, dar am ramas cu amintiri si experiente pe care le voi pretui toata viata”.