Cele mai frumoase talharii

Dupa doua volume de dialoguri „deșucheate”, Interviuri contra naturii (1997) și Oameni cu care aș muri de gat (2000), și dupa ce a impus un stil propriu de abordare în jurnalistica autohtona, Eugen Istodor a cautat și a gasit Subiectul – cu majuscula – ce-i va asigura un loc în istoria reportajului romanesc. Viețașii de pe Rahova* îmbina în mod original investigația și confesiunea memorialistica, dialogul veritabil și monologul mono-maniacal, decupajele într-o realitate sordida și serpentinele amețitoare ale ficțiunii.

Dupa convorbirea cu unul dintre meseviști (condamnații pe viața din închisoarea Rahova), autorul vomita în parcarea pușcariei; în timpul unei alte întalniri, el își recunoaște, starnit de povestirea viețașului, propriile pulsiuni criminale. Ca Hannibal Lecter din Tacerea mieilor, deținuții sunt puternici și siguri pe ei, iar discursul lor, prin conținut și modulație, îngrozește. Diferența specifica e ca Eugen Istodor nu ofera la schimb secvențe autobiografice, precum interiorizata agenta a FBI-ului, ci… țigari Carpați fara filtru, ness, cartele telefonice, ba chiar adidași cu numarul solicitat de pușcariaș. Vremurile, și afara, în libertate, și înauntru, dupa gratii, s-au mai schimbat. Legea celui mai tare, legea junglei a devenit deja o legenda. Leadership-ul din faza darwinista, impus cu pumnul și suportat fara cracnire, a capatat o nota de subtilitate prin cooptarea inteligențelor întemnițate. Cuvintele dor mai rau decat palmele, au ajuns sa constate pușcariașii, privindu-i cu un respect temator pe bunii oratori și psihologi. Dar și aceasta faza (sa-i spunem homo sapiens) pare în prezent depașita. La ordinea zilei sunt micile învarteli, legea fundamentala e cea a pachetului.

Cați pușcariași predispuși la confesiune, atatea istorii personale, starnind hohotele de ras ale reporterului sau, dimpotriva, ridicandu-i parul în cap de groaza. Dumitru Marcel, 31 de ani, vorbește cu calm descriptiv despre „baieții care au un caracter mai feroce”, el declarandu-se „lipicios de mama”. Lipoveanu, 22 de ani, se lauda la modul abject: „Eu i-am halit viața”, protestand totodata împotriva sentințelor de închisoare pe viața. Mai coerenți sunt Czampar, care are un cod al onoarei de spargator și evoca nostalgic „cele mai frumoase talharii, pe trenuri”, și Vincze, care, la 28 de ani, deși a pierdut tot, prezinta orgoliu și îndemanari de artist. Brezeanu e foarte ager la matematica și îi cere lui Istodor o culegere Gheba, iar Czampar și Sibișan se cred îndeajuns de creativi pentru a scrie cate un roman al lor. Semnatarul carții de fața trebuie sa fie extrem de atent pentru a le menaja susceptibilitațile auctoriale.

Daca prefiram salba celor optsprezece penitenciare prin care a trecut Ghița și a celor patruzeci și opt de infracțiuni comise de Hrib, parcurgand, la un alt capat al criminalitații, textele halucinante ale defunctului N. (un corespondent dement al dostoievskianului om din subterana), realizam ca exista note diferențiale, dar și similitudini frapante. Fiecare deținut are, firește, propriul lanț de omucideri plus alte delicte, precum și un context motivațional specific. „Se repetau nenorocirile astea la început, oricat încercam sa ies din ele”, declara cu obida Callo, în timp ce Zanfir, care își facea mendrele pe strada cu o ranga ascunsa într-un buchet de flori, viza în orice operațiune „și razbunare, și beneficiu”. O figura cu totul aparte este Hrib, evreu inteligent și intrepid, care fura și utilizeaza uniforme de polițist, lucrand în stil mare și privindu-i cu legitim dispreț pe hoții de azi.

Cu toata diversitatea experiențelor relatate, exista cateva elemente comune pe care se poate reconfigura o traiectorie (și o psihologie) de criminal. E greu de spus daca autorul a mizat pe aceste întalniri „în spirit” ale condamnaților trași de limba ori ele au aparut de la sine, pe parcursul convorbirilor. Cert este ca se contureaza un fel de portret-robot al viețașului roman, un comportament identic sau foarte asemanator, în condiții sociale date. Cei mai mulți dintre pușcariași sunt din familii destramate, ei cunoscand în copilarie cerbicia cate unui tata vitreg, zugravit acum pe un ton apasat-resentimentar. Prin contrast, figura mamei este și mai luminoasa, pastrandu-se ca o icoana în memoria afectiva a odraslei. Pus sa munceasca de mic, aruncat în lumea larga și ostila de tatal inautentic și netrebnic, viitorul ucigaș va fi stricat de „anturaj”. Muncește o vreme, dupa care realizeaza ca mai profitabile decat orice activitate sunt pungașiile, hoțiile, țepele, spargerile, devalizarile. Descurcarețul intra pe orbita succesului și, aruncand cu bani în dreapta și-n stanga, atrage invidia dușmanilor și sentimentele femeilor. Cu o soție devotata și unu-doi copii la domiciliu, infractorul se afla pe val și se scalda în spuma gloriei de cartier – pana cand o întamplare neprevazuta, un accident nefericit scurtcircuiteaza aceasta evoluție, transformand succesul în eșec, visul frumos în coșmar. O victima sau mai multe se încapațaneaza sa se împotriveasca agresorilor, astfel ca aceștia, pierzandu-și cumpatul ori acționand la rece, devin din pungași – criminali. Trecerea acestui prag este focalizata de viețași, care se detașeaza de ei înșiși și se descriu din afara, cu o „obiectivitate” ce da fiori. Numai ca asumarea crimei, de obicei, lipsește. Ce vreți, așa le-a fost menit „mortaciunilor”, pana aici le-a fost dat sa traiasca: „acum nici eu nu zic ca n-am meritat, ca, vorba aia, a murit un om, deci i-ai luat viața unui om – nu poți sa i-o mai dai -, dar atata i-a fost lui sa traiasca, atata i-a fost lui ca sa vin sa-l iau, deci eu am fost ales.” (p. 352).

Închid volumul lui Eugen Istodor cu sentimente amestecate și cu convingerea ca o astfel de carte nu se va mai face la noi prea curand.

*) Eugen Istodor, Viețașii de pe Rahova. Din marturiile unor condamnați pe viața, Editura Polirom, Iași, 2005, 408 p.

Andrei Terian
Ziarul de Duminica (publicatie a Ziarului Financiar)