Cele mai șocante 10 metode de execuție din istorie

De: Marian Andrei / 08.05.2014, 11:00
De mii de ani, omenirea a demonstrat că este capabilă de lucruri minunate, dar în același timp și de barbarii greu de imaginat. Un exemplu în acest sens este dat de execuții, care aveau un dublu scop: provocarea de suferințe căt mai mari celui executat și mulțumirea sadismului și cruzimii celor care le comandau sau puneau în executare.

Cele 10 metode de execuție prezentate sunt, de departe, cele mai ingenioase în sensul rău al cuvântului, provocând chinuri atroce condamnatului.

10. Ghilotinarea

Chiar dacă ghilotinarea pare „umană” la prima vedere, luați în considerare că lama grea și ascuțită retează instantaneu gâtul, fără a cauza leziuni la nivelul creierului și fără a cauza pierderea cunoștinței celui executat.

O mulțime de rapoarte arată că după ghilotinare, la strigarea numelui său, executatul deschidea ochii, se uita către mulțime și chiar focusa pe câte o persoană.

Să ai capul detașat de corp și să fii conștient suficient timp cât să îți dai seama de acest lucru este motivul pentru care această formă de execuție a intrat în topul acesta.

9. Damnatio Ad Bestias (aruncarea în cușca fiarelor)

Această formă de pedeapsă capitală a apărut în Asia, în secolul VI î.e.n.. Damnatio Ad Bestias – aruncarea în cușca fiarelor – a fost preluată de romani în secolul II î.e.n. și folosită ca metodă de execuție pentru cei mai răi dintre criminali, sclavi și chiar precreștini. Procesul avea loc fie în arena gladiatorilor, fie într-o cușcă. Cel condamnat avea de înfruntat în general lei, dar se foloseau și urși, leoparzi, tigri, pantere sau chiar tauri. Chiar dacă nu aveau nicio armă, uneori condamnații reușeau să omoare un animal, însă era degeaba, fiindcă alte animale erau trimise să-i omoare.

Acest mod de execuție, care pentru romani vea și rol de spectacol, este unul dintre motivele pentru care aceștia aveau reputația de cruzi și sângeroși.

8. Tăierea cu fierăstrăul

A fi mâncat de viu de animale sălbatice pare totuși o suferință mai mică decât a fi legat cu capul în jos și tăiat în două cu fierăstrăul. Iar sadismul extrem constă tocmai în legarea cu capul în jos. În această poziție, sângele victimei nu se scurge rapid din corp, alimentând creierul cu oxigen și menținându-l în stare de funcționare, pentru a simți cât mai mult chinul.

Chiar dacă unele povești despre această metodă de execuție nu par a fi reale, se pare că tăierea cu fierăstrăul era răspândită din Spania, prin Imperiile Roman, Otoman și Persan până în Asia, și chiar în Rusia.

7. Arderea pe rug

Chiar dacă este asociată în general cu pedepsirea vrăjitoarelor (mai ales în Salem, Massachusetts), arderea pe rug a fost una dintre metodele preferate de execuție din istorie.

Legat de o stivă de lemne aprinse, condamnatul arde efectiv de viu. Deoarece, în cazul arderii mai multor condamnați în același timp, flacăra era mai aprinsă și exista „riscul” ca unii dintre condamnați să moară asfixiați înainte de a arde, se preferau rugurile individuale care „garantau” o suferință extremă.

6. Ling Chi

A fi condamnat la moarte în China este destul de „nașpa”. Dar să fi avut acest statut până în 1905, era chiar înspăimântător. Politicianul britanic Sir Henry Norman, martor la o astfel de execuție, a descris-o în cartea sa „Oamenii și politica Orientului îndepărtat”.

„Criminalul este legat de o cruce rigidă, după care călăul, înarmat cu un cuțit ascuțit, începe să taie bucăți din carnea lui. După ce îndepărtează articulațiile, vin la rând excrescențele – nasul, urechile, degetele de la mâini și de la picioare. Urmează tăierea în bucăți a membrelor și, în cele din urmă, condamnatul este înjunghiat în inimă și i se taie capul”.

5. Blood Eagle

 

Menționată în legendele nordice, Blood Eagle este o formă brutală de execuție, practicată în special de vikingi.

În cadrul acestei execuții, coastele erau detașate de coloana vertebrală și trase în exterior pentru a semăna cu niște aripi. Ulterior, plămânii condamnatului erau scoși prin spate și presărați cu sare. Condamnatul se sufoca, în scurt timp, după ce i-au fost scoși plămânii, asta dacă nu murea de la pierderea de sânge sau de la șocul brutalității la care este supus.

4. Jupuirea

 

Jupuirea de viu, pe lângă faptul că era una dintre ingrozitoare metode de execuție, avea și scopul de a înfricoșa masele.

Cea mai importantă parte a execuției era păstrarea intactă a pielii. Cel executat murea de la pierderea de sânge, șoc, hipotermie sau infecții, însă pielea era expusă public ca un avertisment pentru cei care ar fi îndrăznit să înfrunte în vreun fel clasa conducătoare.

3. Crucificarea

 

Cea mai faimoasă metodă de execuție din lume, crucificarea era practicată pe scară largă de romani, perfecționând această formă de execuție pe care au preluat-o de la alte culturi.

Crucificarea era „rezervată” sclavilor, piraților și dușmanilor statului. Un cetățean roman nu ar fi fost crucificat decât pentru crime de gravitate extremă, cum ar fi înalta trădare. Acest lucru se datorează faptului că era considerat cel mai rușinos mod de a muri.

Dopă o lungă perioadă de bătaie și tortură, condamnatul era obligat să poarte crucea, prin mijlocul mulțimii, până la locul de execuție. Acolo fie era bătut în cuie, fie era legat de cruce și lăsat să atârne (de regulă timp de săptămâni), până când survenea moartea.

2. Ruperea în bucăți

 

Această metodă de execuție tipic britanică larg răspândită în anii 1200 a devenit, din 1351, metoda standard de execuție a celor condamnați pentru înaltă trădare.

Cum decurgea execuția:

Acuzatul era legat de un cal și târât până la locul execuției. Acolo era spânzurat până aproape la moarte, moment în care i se desfăcea lațul. Urma eviscerarea pe viu, organele interne fiind aruncate pe foc. Punctul culminant era indepărtarea membrelor, fie trase de cai, fie prin tăiere și apoi decapitarea.

1. Tragerea în țeapă

Deși această metodă de execuție a fost folosită de mulți alții înaintea sa, Vlad Țepeș a rămas celebru pentru numărul mare de execuții făcute astfel. 

Scopul acestei execuții era ca moartea să nu fie imediată, ci condamnatul să sufere dureri cumplite timp de ore întregi sau chiar zile, până își dădea sufletul.

Un țăruș mare, mai lung decât statura unui om, se fixa în pământ, vârful fiind ascuțit și uns cu seu, ca să alunece. Omul putea fi înfipt în acea țeapă prin mijloc (burtă sau spinare, capul și membrele atârnând spre pământ), dar exista riscul de a străpunge un organ vital, iar moartea survenea prea repede.

O altă metodă era ca victimei culcate la pământ, cu brațele legate la spate, să i se înfigă țeapa prin anus, trăgând apoi de amândouă picioarele legate cu frânghii la glezne, după care țeapa era ridicată și fixată în pământ.

Omul stătea astfel răstignit, în chinuri cumplite, dar cu organele vitale funcționând. Murea încet dîn cauza suferinței, de sete, de foame și de atacul corbilor care veneau atrași de miros.