Cristian Ţopescu – Comentează ”Meciul ideilor”

– Cum argumentaţi apropierea dintre sport şi cultură?
Sînt exemple numeroase de artişti, compozitori, artişti plastici, pictori care s-au inspirat din sport, dar care au şi practicat sportul. De exemplu, Goethe a făcut patinaj, Tolstoi – schi, Arthur Honegger a scris o simfonie intitulată ”Rugby”. Serghei Esenin a scris multe poezii inspirate din sport. Homer, în ”lliada”, a descris o întrecere sportivă. Shakespeare are în multe dintre operele sale referinţe sportive: lupte, scrimă – în ”Hamlet”, popice – în “Richard al III-lea”. Iar în una dintre piesele sale a pus-o pe Cleopatra să joace biliard, iar pe Agrippa să joace golf. Mulţi nu sînt de acord cu ideea acestei emisiuni şi zic: ”Ce cultură, domnule, la ăştia care dau cu piciorul în minge?!”.

– Nu prea avem exemple pozitive printre fotbalişti…
Noi nu vorbim doar de cei care dau cu piciorul în minge, mai există şi alte sporturi mult mai apropiate de artă. Gimnastica, de exemplu, patinajul artistic, gimnastica ritmică, care se apropie de balet. Sînt mulţi sportivi, mari sportivi, care pot fi la orice oră modele pentru tinerii din ziua de azi. Şi vor veni în această emisiune şi vom avea parte de discuţii interesante Octavian Belu, Dan Grecu, Cristian Gaţu, Cornel Dinu, Mircea Lucescu, Cornel Oţelea… De cîte ori am fost în deplasări cu ei, treceam şi pe la muzeele din oraşele respective. Tavi Belu este un om cu o cultură solidă, care vorbeşte şapte limbi străine, de i-a uimit pe jurnaliştii străini cum le răspunde la conferinţele de presă pe limba fiecăruia. Avem şi exemple mai puţin lăudabile. Echipa de fotbal Progresul Bucureşti a fost prima echipă din România care a jucat în Occident. Era prin anii ’60. A jucat atunci cu o echipă din Portugalia. La vremea aceea, Portugalia era sub dictatura lui Salazar. Iar activistul de partid din sectorul din care făcea parte echipa Progresului i-a chemat pe fotbalişti şi a început să le ţină o ”prelucrare”: ”Băi, băieţi, aveţi grijă că vă duceţi în Portugalia… Acolo e dictatură, e unul Salazar care ţine ţara sub opresiune. Fiţi atenţi cum vă comportaţi, nu-l provocaţi pe Salazar”. În fine, îşi termină el ”prelucrarea” şi îi întreabă pe băieţi dacă au priceput. La care unul dintre ei ridică o mînă şi zice: ”Tovarăşul secretar, n-aveţi grijă! Dacă joacă Salazar ăsta pe partea mea, nu trece el de mine…”.

Sport în familie

– Pe lîngă invitaţi, cu ce-i mai convingeţi pe telespectatori?
Emisiunile au inserturi, mai ales la temele legate de mu­zică. De exemplu, fragmente din opere inspirate din sport. În cine­ma­tografie, nu mai spun cîte exem­ple sînt. Chiar şi în teatru. Nu sînt nişte emisiuni de radio, pentru că audiovizualul românesc e plin de inşi care stau cîte doi, trei, pa­tru şi vorbesc întruna. Televi­ziune, după modesta mea părere, în­seam­nă imagine în mişcare şi, foar­te important, să nu plictisească.

– Vă plictisiţi des uitîndu-vă la televizor?
Nu mai suport divertismentul din audiovizualul românesc care nu e divertisment, ci este o coborîre a stachetei calităţii atît de mult, din motive de rating, încît este de ne­suportat. Unele emisiuni mi s-au părut umilitoare, parcă voiau să demonstreze cît de proşti sîntem noi, românii. Şi altele, şi altele… Din păcate, mitul rating-ului este distrugător pentru calitatea programelor de televiziune.

– Ce sporturi practică mezinul familiei?
Sebastian a început cu înotul, iar iarna practică schiul. Schiază foarte bine, aşa că a ajuns să fie ajutor de monitor de schi la Poiana Braşov. Apoi a trecut la baschet. Şi mai practică şi tenisul. Şi Cristian, băiatul meu mai mare, a jucat baschet în divizia naţională, la Steaua. Cristina a făcut gimnastică ritmică, iar acum înoată, schiază, şi, mai nou, se ocupă de cîini. Are şapte acasă! Nu o cert, pentru că oamenii care iubesc animalele sînt oameni buni.

– Ce sporturi n-aţi comentat?
De exemplu, am fost rugat să co­mentez rugby. Datorită handba­lului şi gimnasticii, a apărut o su­per­stiţie nefondată: eu port noroc echipelor pe care le comentez. Lumea uită că eu am comentat şi nişte înfrîngeri dureroase – un meci de fotbal, România – Iugo­slavia, cîştigat de sîrbi cu 6-4. Reve­nind la rugby, i-am răspuns secre­tarului Federaţiei de rugby că nu cunosc regulamentul şi că nu mă pricep. L-aş fi învăţat, dar trebuie să cunoşti spiritul jocului, subtili­tăţile regulamentului, o groază de lucruri pe care trebuie să le ştii înainte de a începe să comentezi. Eu am dosare întregi de documen­tare, pentru că citesc tot ce-mi cade în mînă şi decupez ce am nevoie. În ziua de azi, din păcate, am remarcat la colegii mei mai tineri că, dacă îi trimiţi să comen­teze box, se uită pe Internet, iau de acolo cîteva informaţii biografice despre pugilişti şi se apucă de comentat. Pînă la urmă, n-am comentat rugby, nici hochei pe gheaţă sau scrimă.

– Cînd o să mai comentaţi un meci de fotbal?
Am “divorţat” şi nu mai reîncălzesc ciorba răcită. În 1994, la CM, am rămas profund marcat de ce s-a întîmplat cu jucătorul columbian Pablo Escobar, care a fost împuşcat, după ce s-a întors acasă, pentru că a marcat un gol în propria poartă în meciul Columbia – SUA. M-a terminat… Dacă s-a ajuns să omori în fotbal un om care a marcat un autogol?! Păi, în România se dau autogoluri în fiecare săptămînă! În plus, nu mi-a mai plăcut ce se întîmplă cu fotbalul din România, aşa că am hotărît să nu mai comentez nici un meci de fotbal. Şi uite că au trecut 14 ani…

“Mari artişti şi oameni de cultură au fost sau sînt pasionaţi de sport pe care l-au folosit ca sursă de inspiraţie şi ca model de comportament. Emisiunea încearcă să convingă telespectatorii că sportul nu înseamnă numai muşchi, numai ciocnire, sînge, oase rupte, ci este şi cap, şi minte, şi inteligenţă”

Meciul ideilor
vineri, 20.30, TVR Cultural