De(z)gustarea gusturilor

Ca romanul s-a nascut poet o știm cu toții. Toata lumea are ceva de spus despre orice. De ce n-ar avea și despre muzica? Obiectul de controversa, problema naționala care ne macina talk-show-urile este cum au sarit romanii din piscina cu romanțe și șlagare în devenire, direct în ligheanul cu manele și play-back?

Nu de puține ori ne-am întrebat daca microfonul nu este cumva un accesoriu asortat vestimentației sau pur și simplu „da bine” sa ții ceva în mana cand ești pe scena, pentru ca oricum nu se mai știe cine cu cine canta, danseaza sau doar pozeaza. Oare facem un compromis cu cei ce fac play-back, cu maneliștii, sau doar acceptam gusturi diferite? Oare pot sa raportez totul la ceea ce-mi place mie și prietenilor mei sau sa încerc prin ceea ce fac sa controlez așa numitele „derapaje” și sa modelez gusturile fugite „de acasa” la unii???

Și totuși ce poate fi mai usor decat sa persiflezi, sa ironizezi sau sa critici? Interesați mai mult de ce „da bine” sau „face cult”, emitem pareri și uitam, de fapt, ca muzica presupune emoții, vibrații, trairi interioare care ne influențeaza starea de spirit. Și atunci, de ce trebuie sa simt eu – ce simți tu?

În final, dreptul de a alege ne aparține. Muzica, la fel ca și prietenii, reprezinta o opțiune. Fiecare dintre noi ținem aproape persoanele cu care ne asemanam, în preajma carora ne regasim și care ne ofera, în masura posibilitaților, exact ce ne dorim ca sa avem o viața… simpatica. A fi PRO sau CONTRA unui stil muzical îmi limiteaza raspunsul la DA sau NU! Sunt sigur ca oricat de inteligenți am fi, nu este obligatoriu sa ne regasim în aceeași încapere și sa ascultam aceeași muzica; de asta oamenii au gusturi și dezgusturi, lucruri care-i intereseza și altele nu…

P.S. Suntem ceea ce facem sa fim!

Claudiu Roman