Exclusiv – Interviu cu El Nino (Video Live Session)

Supranumit „Copilul Domnului” sau „Băiețelul”, fenomenul atmosferic „El Nino” a apărut din Pacificul Tropical, spre sfârșitul anului 1997, aducând cu el mai multă energie decât un milion de bombe de tipul celei de la Hiroșima.

Timp de opt luni, 1997-’98, marele El Nino a dat peste cap toate caracteristicile climatice din toată lumea, ucigând, aproximativ 2.100 de persoane și producând pagube materiale de cel puțin 33 miliarde de dolari.

Cam așa este și El Nino al nostru, un tânăr de 27 de ani, venit din Craiova ca să își facă muzica auzită în toată România. Și reușește!

Primul vers

L-am scris la 15 ani. Îmi plăcea genul ăsta de muzică, cum îmi place și acum, și m-am gândit cum ar fi să încerc și eu. Ascultam la vremea respectivă B.U.G. Mafia, Paraziții, La Familia, R.A.C.L.A., Da Hood Justice, dar și pe cei de afară: Dr. Dre, Snoop Dogg, Wu Tâng Clan, Cypress Hill, MC Hammer.

Alegerea numelui de scenă

Când m-am apucat de cântat, eram foarte mic și mă agitam super tare. Când am urcat prima oară pe scenă și m-a întrebat organizatorul evenimentului ce nume de scenă am, i-am răspuns cu numele meu. Dar pentru că nu aveam voie să ne prezentăm cu numele noastre, tot organizatorul mi-a propus să mă prezint cu El Nino și așa a rămas.

Primul contact cu publicul

S-a întâmplat la 16-17 ani, în Craiova. Era un bar și cântam printre niște mese de biliard. Ca public, erau prezenți atâția câți mergeau în 2006 la concertele de hip-hop, unde cântau niște artiști de care nu auzise nimeni. Eram toți la început. Veniseră prietenii, cei care ne cunoșteau.

Cât este de greu să fi artist în România

Este obositor, nu e greu! Trebuie să ai foarte multă răbdare, de la început până la sfârșit. În România nu devii artist rap peste noapte. Poți să fii super talentat, dacă nu ai și puțin noroc și nu muncești ca să ajungi undeva, e degeaba. În muzică e 10% talent și 90% muncă. Artiștii rap din România, știu eu sigur, majoritatea muncesc și se plâng de bani. Cunosc foarte mulți care sunt buni și nu sunt băgați în seamă. Ca să faci un album implică foarte multe cheltuieli, așa că mulți ori se împrumută, ori se duc la muncă și strâng bani. Dacă o să auzi vreodată pe vreunul bun și îl întrebi de ce nu a auzit nimeni de el, o să spună că s-ar duce la studio dar nu își permite. Eu am muncit de la 18 ani până la 26. Doar de un an trăiesc din muzică, deși am mai scos trei albume înainte. Anul acesta a fost cel mai bun.

2014 = Anul El Nino

Simt că acum este momentul meu. Sunt puțin obosit, dar și foarte fericit. Asta am vrut să fac și am reușit în sfârșit. E ușor să îți dorești ceva, toți ne dorim, dar ca să obținem, trebuie să facem ceva ca să ajungem acolo. Eu îmi doream ceva practic de neatins, era super greu. Acum 3-4 ani mă gândeam că într-o zi o să am o lansare cu lume care o să vina să plătească biletul pentru mine, o să vând albume, iar dacă ziceam asta cuiva îmi răspundea: „Ce ai, mă, ești nebun?! Nu ai cum, este imposibil!”. Mai ales că eram și din provincie, din Craiova. Nu ai prea multe șanse dacă ești din provincie. Poți să îți iei câteva concerte la tine în oraș, după care o să se sature lumea de tine și nu o să mai vină nimeni. Anul ăsta chiar am vândut albume, nu aș putea spune că nu a fost bine. A fost la fel de bine la mine cum a fost la alți artiști mai consacrați, mai mari. Am reușit să vând un număr de CD-uri care probabil depășește, sau cel puțin se apropie, de restul.

Încrederea în sine

Întotdeauna am avut încredere în ceea ce fac, chiar și atunci când nu eram tare, când nu mă știa nimeni (n.r.: râde). Știu că pot să fac anumite chestii pe care alții nu sunt în stare să le facă… când vine vorba de muzică. Unii au făcut compromisuri la un nivel, în schimb eu am luat-o încet și am ajuns unde mi-am dorit.

Următorul nivel

Majoritatea s-ar gândi, ca să dau un răspuns, că următorul nivel este apariția la televizor, la radio. Eu îmi doresc să reușesc să strâng publicul pe care consider că îl merit. Și pot face asta fără să apăr la TV. Odată ce ești consecvent și mai și evoluezi în același timp, nu ai cum să nu strângi un public mare la concert. Nu pot acum, poate îl strâng la anul, sau peste doi ani. Până la urmă o să reușesc!

Și îmi doresc să ajung să trăiesc doar din muzică. În momentul ăsta nu pot să mă duc la muncă după care să merg să cânt.

Artiștii din provincie

Crezi că în provincie artiștii rap reușesc să strângă un număr mare de oameni la concert?! Te-aș surprinde puțin și ți-aș spune că nu se întâmplă asta. Sunt doar 3-4 nume din toată țara care reușesc să strângă în provincie peste 150 de persoane la concert.

Dependența de pastile

Nu aș putea spune că am fost dependent de pastile. A fost o perioadă, prin 2007, când am avut niște probleme de sănătate, mai exact atacuri de panică, și am luat antidepresive. Din câte am înțeles, au apărut pe bază de stres și atunci când te consumi foarte tare. A durat cam un an și nu prea îmi mai aduc aminte nimic din acea perioadă, așa că îi sfătuiesc pe cititori, dacă au probleme de genul, să nu apeleze la vindecarea prin pastile. Îți revii singur din asta, trebuie să faci cumva să fii mai pozitiv și atunci nu o să ai probleme de genul ăsta.

Te ajută fanii să treci peste astfel de momente dificile?

Atunci când te urci pe scenă, crede-mă că fanii nu îți transmit neapărat energie. Mai degrabă rămâi fără ea. Te urci pe scenă, susții concertul, iar când te dai jos ești leșinat. Dar e normal! Ca artist, transmiți ceva; oamenii care vin la concert trebuie să plece cu puțină energie de la tine, dar dacă sunt 200 de oameni și iau fiecare câtă puțină energie, ajungi acasă și începi să tremuri.

Dar muzica?

Doar muzica mă ajută. Nu aș putea spune că m-am vindecat cu pastile. M-am vindecat singur. Așa cum spun și pe o piesă: „Dacă nu puteam să scriu, mă închideau la Bălăceanca”. Așa îmi schimb eu starea, scriind. Cred că dacă nu scriam, îmi sărea capul de pe umeri, bubuia.

Băiatul rău versus Băiatul bun

Cred că sunt printre puținii care fac și rap d-ăsta dur, dar și mai soft. Însă oricărui băiat rău îi place și partea asta de familist, oricine are latură lui bună. Nu ai cum să fii bad boy non-stop! Ești rău atunci când trebuie. Și nu cred că există om care să nu aibă sentimente. Fiecare și le exprimă în felul lui, iar eu am ales să mi le exprim prin muzică. Cred că mi-am scris toată viață până acum.

Planuri de viitor

Ca să dau o exclusivitate, am deja un album gata, împreună cu Jianu. L-am scris în două săptămâni, de când am terminat albumul „Pe limba noastră” și până acum.

Acum vreau să scot un videoclip la fiecare piesă de pe albumul „Limba noastră”. Am filmat un videoclip cu Samurai, la piesa „Din Rai”, apoi la „Ce vrei tu”, cu George Hora, la piesa cu Pistol, la „Belea”, dar și la celelalte.

Roadele muncii sale

Atunci când muncești 7-8 ani la ceva, apar și roadele muncii. Ajungi la un nivel la care nu trebuie să îți mai plătești negativele, pentru că sunt niște producători care te admiră că artist și care ar vrea să tragi pe un instrumental făcut de ei. Așa cum sunt aceștia, așa sunt și oameni care se ocupă de videoclipuri. Te apreciează și ar vrea să îți dea o mână de ajutor. Este costisitor, dar nu foarte. Plus că suntem în 2014, cât de greu este să te duci să închiriezi o cameră de filmat și să găsești un băiat care se descurcă să filmeze ok și să și monteze?!

Cu ocazia asta aș vrea să le mulțumesc lui Alexandru Țuțurescu, băiatul care s-a ocupat de ultimele mele două videoclipuri: „Artificii” și „Impala”, lui Whoisrikk, care a făcut clipurile „1, 2, 3” (feat. Doc și DJ Undoo), „Tu prin ochii mei” și „Am auzit”, și Dianei Dumitrașcu, răspunzătoare pentru videoclipurile „Aur” și „Reciprocitate” (cu Chimie). „Dă-mi speranțe” este un videoclip low buget de un prieten din Craiova, Alexandru Ungureanu, care nu era nici cameraman, nici om de montaj. Iar la Bucatti s-a oferit să mă ajute Andrei.

Cumpărarea vizualizărilor pe Youtube

Foarte mulți artiști din România, dar nu de rap, fac o treabă foarte tristă și își cumpără vizualizările pe Youtube. Știu eu sigur că îți iei vreo 2 milioane de vizualizări cu 500 de euro. Sunt artiști care fac asta, din păcate. De ce? Pentru că tu, ca ascultător, care nu prea are treabă cu genul lor de muzică, și ești puțin influențabil, dacă intri pe un clip de-al lor și vezi 5 milioane de vizualizări tinzi să crezi că e bună melodia și o mai asculți. Eu nu am să fac asta niciodată, pentru că m-aș minți pe mine.

Regrete

Am mai multe, dar nu pot spune despre unul dintre ele că este cel mai mare. Îmi pare rău că nu m-am mutat în București mai devreme, dar poate așa a fost să fie. Cred că ar fi fost ceva mai bine dacă o făceam mai devreme și eram la nivelul ăsta acum doi ani. În București am reușit să îmi fac o familie, când vine vorba de muzică, să țin aproape de mine niște oameni ok, pentru că muzica asta se face în brigadă. Nu poți să te lupți cu morile de vânt. Spre exemplu, la lansarea mea, eu m-am simțit iubit pe scenă. Nu am mai simțit că sunt la un concert, simțeam că oamenii care au urcat cu mine trebuiau să fie acolo.

Mi-ar fi plăcut să am o familie, să am un copil. Cu cât îl faci mai devreme, cu atât îl schimbă viața în bine mai repede. Mi-ar fi plăcut la 40 de ani să ies cu fiul meu de 20 de ani.

Apariția TV/ Difuzarea la radio

Radio și TV înseamnă bani. Odată ce ai ajuns la radio și la TV o să ți se schimbe viața radical, adică nu o să mai întâmpini probleme financiare… cel puțin pentru o perioadă, cât timp este difuzată piesa. În underground nu o să poți face niciodată banii pe care îi poti face dacă ești difuzat la radio sau la TV, dar după o perioadă poți trăi decent.

Transmiterea mesajului către fani

Nu știu dacă acum ajunge așa cum ar trebui, dar știu că o să ajungă. Trebuie să mai am puțină răbdare. La concertele mele nu ajung întâmplător oameni, ca la discotecă. La mine la concerte vin doar oameni care mă apreciează, vin pentru mine. Că vârstă, 80% au peste 20 de ani, iar restul au între 16 și 20 de ani.

Tatuaje pe piele

Îl am pe Mihai Viteazul… face parte din Oltean Clan.

Am un tatuaj pe piept, care este și primul făcut, tradus înseamnă „Nu mă tem de sărăcie, iar moartea nu mă sperie”. De scrisul ăsta se leagă o rândunică (în partea stângă, unde scrie „nu mă tem de sărăcie”) și fluturele morții (în partea dreaptă, la „moartea nu mă sperie”). Tot pe piept am și un craniu cu o coroană.

Pe abdomen am scris „I live your dream”. Mesajul nu este direct, exact ce scrie. Când spun „trăiesc visul tău”, m-am gândit mai mult la partea în care tu mă vezi gen vedeta și ți-ai dori să fii ca mine, dar eu nu cred că ai vrea să fii ca mine.

Am pe mână un Cadillac Eldorado. Este mașina pe care o vedeam cel mai des în clipurile artiștilor când eram mic.

Tot pe mână scrie „Familia” – reprezintă dragostea pentru familia mea, și Thug = vagabond. Am tatuată o femeie într-o floare care semnifică respectul meu pentru partea feminină.

Pe braț am tatuată și o bufniță… gen pasăre de noapte, cum îmi trăiesc eu viața.

Pe picior îl am tatuat pe Luigi din Super Mario, în varianta prăjită. E cu o ciupercă în mână și în loc de L-ul de pe șapcă, este pus N de la Nino.

Și vreau să îmi fac o grenadă cu un fluture pe ea.

Susținere din partea familiei

Nu știu cât de mult mă susțin, dar mi-au ascultat piesele și le place ceea ce fac. Mamă și tata nu au nicio treabă cu stilul ăsta muzical, ei credeau că este doar o pasiune de-a mea, că mă joc. Nu s-au gândit că o să ajung vreodată să trăiesc din rap. Aș fi vrut să îi chem la lansarea mea, doar că nu s-a putut. Sper ca pe viitor să reușesc să îi aduc la concertul meu.

Rapperii și Dumnezeu

Sunt credincios, dar sunt pentru mine. Nu cred că ăsta este neapărat mesajul pe care aș vrea să îl transmit prin muzica mea. Mă bucur că pe alți artiști i-a ajutat credința, dar eu nu sunt în situația aia, ca să ajung să transmit mesaje de genul.

Pasiuni

Îmi place să mă plimb. Singur. Dar nu îți imagina că plec zeci de kilometri. Îmi place să mai ies pe afară singur, să stau pe o bancă, să fumez o țigară și să mă gândesc la ale mele.

Îmi place să mă joc pe Playstation, dar nici cu asta nu exagerez. Joc Fifa cu băieții. Am o pasiune și pentru mașini, îmi place să mă uit și la filme, în special cele psihologice. Dar nu cred că am o pasiune adevărată pentru altceva în afară de muzică.

Alte job-uri

Am lucrat ca barman când aveam 18 ani. A fost primul meu job. După care am lucrat ca șofer și apoi din nou ca barman. De foarte multe ori scriam în timp ce eram la locul de muncă. Când terminam programul veneam la București, înregistram, apoi mă întorceam înapoi la muncă.

Copilăria

Cred că orice om ar trebui să spună că a avut o copilărie frumoasă. Nu ai cum să ai o copilărie urâtă. Adică, da, sunt și cazuri mai puțin fericite, dar sunt convins că toți au avut o copilărie frumoasă. Îmi plăcea fotbalul când eram mic, am și jucat, am fost înscris la o școală de fotbal, dar de când nu mai există Universitatea Craiova nu prea m-am mai uitat la meciuri. Mă strângeam cu băieții la colț de bloc și ne jucam barbut și Rummy pe abțibilduri cu fotbaliști.

Abia așteptam iarna, aveam un derdeluș în fața blocului și așteptam să ningă să ne dăm pe el cu sania. Am făcut tot ce ar fi trebuit să facă un copil la acea vârstă. La școală nu pot spune că am fost un băiat silitor, eram mai de cartier, ca să zic așa. Îmi plăcea și să mă bat, dar între timp mi-am revenit. Cred că poți să rezolvi orice problemă cu o vorbă.

Ce nu ai făcut și ți-ai dori să faci

Mi-ar plăcea să călătoresc, să văd lumea, dar cred că este destul de greu.

FOTO: Victor Ciupuliga/Mediafax

VIDEO: Romică Croitoru

MONTAJ: Alexandru Țuțurescu

STUDIO: Unic Studio