Iura Luncaşu – Regele poveştilor de dragoste

– La Acasă, ai început cu “Numai iubirea” – prima telenovelă românească. Ce a însemnat pentru tine, ca regizor, să lucrezi la acest proiect?
A fost o provocare uriaşă şi aveam o dorinţă foarte puternică de a demonstra că acest gen poate fi făcut bine. A fost un proiect ambiţios, care aducea noutate, cel mai important proiect de pînă atunci ca potenţial şi investiţii.

– Cum a fost reacţia oamenilor în caravane?
Eram sigur de cînd am început proiectul că o să fie o reuşită, pentru că aşa pornesc la drum, însă reacţiile lor m-au surprins. Nu credeam că un actor din România nu poate să iasă pe stradă din cauza fanilor, că trebuie să vină bodyguarzii cu strategii secrete pentru ieşirea din clădire. Aceste lucruri m-au şocat. Dar asta a făcut prima telenovelă românească.

Şi îmi dădeam seama că fac parte dintr-o echipă cu foarte mare succes, iar ceea ce făceam devenise un fenomen. Cifrele vorbeau de la sine, rating-ul era mare, dar faptul că în caravane se umpleau pieţele şi mall-urile este o imagine pe care nu mi-am imaginat-o şi nici n-o s-o uit vreodată.

– Cîteva întîmplări de la “Numai iubirea”, “Lacrimi de iubire”, “Iubire ca în filme, “Inimă de ţigan” şi “Regina”.
De regulă, ceea ce acum pare haios, pentru mine, la momentul respectiv, a fost o problemă gravă. La “Numai iubirea”, îmi aduc aminte de nişte secvenţe în care maşina personajului Dan Bratu avea un accident, iar soţia lui murea. Se filma la Ştirbei, pe alei înguste, trebuia să încapă şi un TIR acolo, să facem o cascadorie cu o maşină care sărea în aer.

Cadrele au ieşit bine. La final însă, trebuia să-i filmăm pe cei doi soţi cu sînge pe faţă. Şi cînd să filmăm, ne dăm seama că “sîngele” era gem de zmeură şi se vedeau seminţele pe feţele lor…

La “Iubire ca în filme”, filmam pe munte, la Susai, şi operatorul trebuia să filmeze o lopată care arunca zăpada şi apoi să se focuseze pe un personaj. I-am explicat ce vreau, dar el a uitat. Şi cînd am dat “Acţiune!”, el filma zăpada şi umbla cu camera bezmetic prin pădure pînă a găsit crucea de pe Bucegi şi s-a gîndit să-mi dea detaliu cu ea.

La “Inimă de ţigan” şi “Regina” am rîs mai mult ca la orice proiect pentru că situaţiile au fost amuzante. Trebuia să filmăm la intrarea în Buftea pe care noi o numim “Arcul de Triumf”. Felicia de la producţie m-a întrebat unde e următoarea scenă, iar eu i-am zis la Arcul de Triumf. Ea s-a dus la adevăratul Arc de Triumf din Bucureşti cu toată echipa…

– Aproape toţi actorii cu care ai lucrat spun că eşti un altfel de regizor. La ce crezi că se referă?
Probabil contează enorm că eu sînt actor la bază şi ştiu ce vrea actorul de la un regizor. Iar cînd actorul mă întreabă de ce personajul lui spune o anumită replică sau face un anumit lucru, eu nu îi răspund “pentru că aşa scrie în scenariu”, ci îi spun o poveste.

– Care este cheia succesului telenovelelor marca Promance?
Absolut toţi oamenii din echipă sînt aleşi pe sprînceană, sînt profesionişti devotaţi, oameni foarte bine plasaţi acolo unde le este locul. Sînt oamenii care au toate calităţile necesare pentru a crea fenomene. De aici vine şi succesul.

– Care sînt cele mai importante momente petrecute Acasă?

Toate sînt foarte importante, nu pot să delimitez cîteva pentru că tot ce se întîmplă în această instituţie schimbă ceva, creează mereu lucruri noi. De la primul proiect ambiţiile au tot crescut, proiectele au ieşit tot mai bine de la an la an. Este o instituţie care creşte din toate punctele de vedere şi asta face ca toate momentele să fie foarte importante.

– La aniversarea Acasă din 2 februarie, ce îţi doreşti cel mai mult?
Să prind cît mai multe aniversări Acasă.

– Cît timp ai să petreci cu băieţelul tău?
Din păcate, prea puţin faţă de cît îmi doresc eu. Şi acum el se schimbă de la zi la zi, ritmul de creştere este impresionant. Uneori, am senzaţia că pierd multe lucruri din viaţa lui. Oricum, weekend-urile au căpătat o dimensiune extraordinară. Le petrec cu băieţelul meu de dimineaţă pînă seara.

– Cum îţi ajuţi soţia în aceste prime luni din viaţa bebeluşului?
Atunci cînd sînt acasă, particip cot la cot cu ea la toate activităţile: îi dau copilului să mănînce, îl spăl, îl legăn, îl scot la plimbare. Norocul nostru a fost că naşterea lui s-a potrivit cu vacanţa de Crăciun, care a durat trei săptămîni, şi am început noul an împreună. A fost ca în cel mai frumos vis al meu!