Marele maestru a plecat dintre noi

Născut şi crescut în Giuleşti, după război, Gheorghe Dinică
povestea cu umor: „M-am născut în 1933, în ziua de Crăciun, dar nu
era nimeni la primărie, toţi erau în chefuri şi m-au declarat în
acte pe 1 ianuarie 1934. Am fost un copil liber, năzdrăvan, curios,
mai degrabă crescut de stradă şi de prieteni decît de familie”.
Şi-a început cariera in teatrul de amatori al Poştei române şi,
pentru că talentul său era debordant, Dina Cocea l-a remarcat
într-una dintre seri.
În scurt timp, a devenit un profesionist al teatrului, dar şi şi o
emblemă a cinematografiei româneşti. Cine nu ştie celebra replică
din filmul lui Sergiu Nicolaescu: „Nu trage, dom’ Semaca, sînt eu,
Lăscărică”, rostită de maestru? Pînă după revoluţie, Gheorghe
Dinică a trăit o viaţă de artist boem şi, alături de Ştefan
Iordache, Marin Moraru, Sergiu Nicolaescu şi mulţi alţii, a scris
istoria filmului românesc. Memorabile sînt apariţiile sale din
ultimii ani în „Filantropica”, „Magnatul” ori „Orient Express”, din
cele peste 90 de filme din cariera sa.

Talentul artistic al lui Gheorghe Dinică s-a manifestat şi în
muzică. În tinereţe, muză i-a fost Maria Tănase şi asta l-a făcut
să imprime, ani buni mai tîrziu, albume de romanţe în colaborare cu
Ştefan Iordache şi Nelu Ploieşteanu. De asemenea, s-a bucurat de
perioada boemă a celebrei crîşme „Şarpele roşu”.
În ultimii ani, pe scena Teatrului Naţional, Gheorghe Dinică a
jucat în „Take, Ianke şi Cadîr”, piesă la finalul căreia sala
aplauda minute în şir. În urmă cu 2 ani, Gheorghe Dinică a intrat
în familia Acasă TV, unde l-a interpretat pe bulibaşa cel înţelept
şi blînd, Aurică Fieraru, mai intîi în „Inimă de ţigan” şi apoi în
„Regina”. Ultimul rol al actorului Gheorghe Dinică a fost cel al
generalului Grigorie Vulturesco din primul serial românesc de epocă
„Aniela”, un rol pe care marele actor îl îndrăgea foarte mult.
„Plec la Buftea cu plăcere în fiecare dimineaţă”, le spunea
maestrul apropiaţilor. Marin Moraru, coleg cu Gheorghe Dinică pe
platourile serialelor „Inimă de ţigan”, „Regina” şi „Aniela”,
spunea despre el într-un interviul acordat revistei noastre:
„Domnul Dinică este plin de talent pînă peste cap. Îi apreciez
profesionalismul extrem, tenacitatea incredibilă. Dacă, de exemplu,
trebuie să facă ceva şi nu reuşeşte din prima, face exerciţii pînă
ajunge acolo. Şi nimic nu îl împiedică să nu reuşească. În ceea ce
priveşte pe care le iubesc, această tenacitate ne
împiedică, cîteodată, să ne oprim să luăm o gură de aer. De cele
mai multe ori, muncim atît de mult încît nu ne dăm seama că viaţa
trece pe lîngă noi”. Ultimele două filme în care a apărut Gheorghe
DInică sînt în faza de producţie – „In the Mouth of Truth” (regia
Noah Kadner), unde a jucat alături de Claudiu Bleonţ, şi „Andrassy
Street 60” (regia Peter Engert), pe genericul căruia i s-a alăturat
Maia Morgenstern.

PRO TV Magazin a realizat mai multe interviuri cu
maestrul, despre apariţiile sale în serialele de televiziune. Iată
cîteva din declaraţiile sale obţinute în exclusivitate de revista
noastră, care conturează imaginea unui mare actor român.
– Cum vi se par sitcom-urile romăneşti?
Am urmărit „Seinfeld” şi „Familia Bundy”. Serialele acestea ţin de
ani de zile, mergi acasă şi te uiţi la ele cu plăcere. Cred că mai
durează pînă vom ajunge şi noi la aceeaşi performanţă. Talente avem
cu carul, deci putem să facem, dar nu am avut pînă acum exerciţiul
necesar.
– Pe ce subiecte credeţi că ar trebui să se facă mai multe
filme?
Cred că publicul trebuie îndreptat către o viaţă mai bună. Dacă le
dai numai nenorociri, dau în darul beţiei, devin criminali, hoţi. E
în regulă să arăţi o chestie nasoală, dar trebuie să te întrebi şi
cum ar fi fost dacă nu ar fi existat, ca să plece găinarul de la
cinema cu o pildă, cu o speranţă. Dacă filmul se termină cu un
cuţit în piept, se duce acasă şi-şi omoară copilul. La fel,
televiziunea trebuie să-i dea telespectatorului speranţa şi
plăcerea de a trăi.
– Cum vi se pare Buftea acum în comparaţie cu ce era acum 30-40 de
ani?
Nu seamănă aproape deloc. Înainte erau nişte catacombe, mîncam pe
iarbă. Acum sînt foarte multe studiouri, se filmează o mulţime de
producţii romăneşti şi străine, ceea ce nu poate fi decîtbine.
Atunci eram tineri, ne aruncam în apă, în flăcări, în noroaie,
aveam pasiunea asta pe care trebuie s-o ai în tine şi fără de care
nu se face nimic.
– Cînd aţi ştiut că vreţi să vă faceţi actor?
Totul a pornit de la filmele americane. Cînd eram copilaş, pe la
13-14 ani, vedeam o mulţime de filme americane la cinematografele
de pe Griviţa, care erau deschise aproape non-stop. Intrai la
primul spectacol dimineaţă şi, dacă n-aveai treabă, te scoteau
afară la miezul nopţii cînd dădeau cu mătura. În pauzele de la
filme, păcat că nu se mai practică şi în ziua de azi, erau
spectacole de revistă. Puiu Călinescu, Titi Mihăilescu, mari actori
ai Romăniei veneau acolo şi dădeau spectacole între filme. Ţin
minte că îmi plăcea foarte mult că lîngă Humphrey Bogart, Edward
Robinson apăreau şi actori romăni. Exact aşa scria pe afiş: „În
pauză: Trupe de artişti”. Erau foarte buni comici şi mulţi
cîntăreţi. În pauză mă ţineam după ei. M-a cucerit scena, dar n-am
avut pe nimeni actor în familie.
– Cum v-aţi simţit după primul rol?
Pluteam, eram în al nouălea cer. Aveam douăzeci şi ceva de ani.
Primul meu rol a fost locotenent Stamatescu în „Titanic Vals” de
Muşatescu. N-am să uit niciodată cînd au început primele
aplauze.
– Eraţi student la Teatru?
Nu, terminasem Liceul comercial Nicolae Bălcescu şi aveam serviciu,
eram funcţionar la Ministerul Poştelor, într-un departament de
difuzare a presei. Pe vremea aceea, instituţiile statului aveau
trupe de actori amatori formate din angajaţi şi care participau la
tot felul de festivaluri naţionale sau regionale. Treaba asta cu
amatorii m-a cîştigat definitiv. Nu-mi mai plăcea la serviciu. Ţin
minte că pe la douăzeci şi ceva de ani eram la un festival naţional
şi îl jucam pe Bogoiu din „Jocul de-a vacanţa”. Preşedinta juriului
era Dina Cocea, care mi-a dat un premiu şi m-a întrebat dacă nu
vreau să vin la Institutul de Teatru pentru că ea tocmai urma să ia
o clasă în anul următor. „Vreau să te iau la mine la clasă”, mi-a
spus. Şi aşa am intrat la Institut, prin ’56-’57, cu medie foarte
bună. De atunci, am devenit robul meseriei şi am făcut tot cu
dragoste şi cu pasiune. Actoria nu se face decît cu pasiune,
trebuie să fii bîntuit de boala asta. (Cătălina Matei, mai
2008, PRO TV Magazin)