Marina Constantinescu: „Timpul zboară şi nu se mai întoarce niciodată!…”

– Am urmărit de câteva ori „Nocturnele” dumneavoastră de la TVR 1 şi pot să spun că au fost foarte multe momente emoţionate, iar invitaţii sunt cu adevărat speciali. Care dintre ei v-a transmis dvs. cea mai mare emoţie?
Deşi poate să sune banal, fiecare invitat este o sursă de mari emoţii. Fiecare emisiune este un punct şi de la capăt pentru mine, pentru echipa mea şi în viaţa mea. Cu teme noi, cu individualităţi distincte şi puternice, cu spaime şi nelinişti, cu dorinţa imensă de a găsi răspunsuri la întrebări care mă frământă, pe mine şi pe cei din jurul meu. Există o tensiune interioară sub semnul căreia se întîmplă fiecare întâlnire, fiecare dialog.

– Şi care v-a pus cumva în dificultate sau cine v-a intimidat?
Felul în care gândesc în general şi în particular nu cuprinde această problemă. Eu mă simt în dificultate în fiecare zi când trebuie să fac faţă la felul în care ni se propune să trăim astăzi. Inconsistent şi învrăjbit. Fără repere umane fundamentale. Fără iubire şi fără credinţă. Şi, dincolo de asta, dacă mai există ceva, atunci aş spune că mă intimidează tandreţea pe care nu o observ sau căreia nu ştiu să-i răspund cu asupra de măsură.

– Cu ce vine nou acest sezon?
„Toate’s vechi şi nouă toate”…vorba poetului. Fiecare ediţie a emisiunii Nocturne este ceva nou. Felul în care gîndim povestea, luminile, atmosfera, invitatul sau invitaţii, temele de dialog şi meditaţie. Poate că noul este reprezentat acum de încercarea mea de a radiografia şi altfel ce înseamnă un lider de opinie, acela din mass media. Încerc să discut, cu câţiva oameni cu impact din televiziuni, radio şi presa scrisă asupra acestei societăţi, ce înseamnă verbul, responsabilitatea, compromisul, vina, asumarea, derapajul. Şi, deloc în ultimul rând, ce este puterea…

– Există cineva pe care v-aţi dori să-l aveţi invitat în emisiune şi încă nu a ajuns?
Mi-am dorit foarte mult să am şansa să încerc un dialog cu Dalai Lama. Sau cu Papa Ioan Paul al doilea. Sau cu Lucian Pintilie. Sau cu Radu Cosaşu. Sau…

– Ce părere aveţi despre teatrul românesc de astăzi?
Teatrul este în legătură directă cu cetatea. Cu lumea. Cu civilizaţia. Dacă un timp este zguduit de cutremure morale, atunci se prăbuşeste structura pe care teatrul ne urcă la cer. Miracolul poate să nu mai aibă loc. Limba poate să devină uscată şi inexpresivă. Iar creaţia, îndoielnică. Încă nu suntem, probabil, pe fundul apelor. Apele sunt doar învolburate şi, uneori, pline de mâl. De aceea, putem să ne simţim vibraţia estetică, spirituală şi umană atunci când vedem spectacolele lui Silviu Purcărete. De pildă. Problema teatrului românesc astăzi este regizorul. Sunt mult prea puţini cei consistenţi, de anvergură spirituală.

– Care a fost ultima piesă văzută?
Ultimul spectacol l-am văzut pe 9 martie, la Teatrul German de Stat din Timişoara. „Pescăruşul” lui Cehov pus în scenă de Yuri Kordonskyi, un artist cu totul remarcabil, din şcoala lui Lev Dodin. Popasul meu la Timişoara a fost un dar. Felul în care a gândit Yura această piesă m-a atins profund, ca şi spaţiul pe care l-a propus Dragoş Buhagiar. Am descoperit energiile unei trupe – şi asta e formidabil – şi un director din alte timpuri, Lucian Vărşandan. Şi am avut răgaz să stau, puţin, împreună cu Mariana Mihuţ şi cu Victor Rebengiuc.

– Când aţi mers prima dată la teatru?
Cred că pe la şase ani. La Teatrul Bulandra.

– Aţi făcut un calcul cam câte piese de teatru aţi văzut până acum?
Habar nu am… ce am contabilizat, dacă pot să spun aşa, a fost şi este calitatea. Aş putea să vorbesc, însă, fără să ostenesc despre imagini, fragmente din spectacole, gesturi şi tăceri.

– Cum aţi descrie noua generatie de artişti?
Sunt câţiva, şi nu puţini, care ştiu ce vor. Care au talent şi suport cultural. Care au modele. Care ştiu să seducă. Cei mai mulţi, însă, sunt suficienţi, şi se învârt după cuvântul „vedetă” ca floarea soarelui după soare. Ce nu ştiu ei este ceva prea simplu şi înecat în banalitate: timpul zboară şi nu se mai întoarce niciodată!…

– Cam câtă artă se consumă în casa dumneavoastră?
Păi… noi trăim preocupaţi în primul rând ca să nu ştirbim, ca să nu ignorăm ce am primit de sus. Adică, viaţa, cu toate cele care sunt ale ei. Din viaţa asta fac parte şi meseriile noastre, şi zbuciumul, şi cărţile pe care le citim, polemicile, spectacolele, repetiţiile, studiul la un instrument, şcoala, bolile, fricile, călătoriile, Soarele, Luna, şoaptele… arta şi viaţa. Viaţa şi arta.

– Cum este Marina Constantinescu în postura de mamă şi soţie?
Cred că cel mai bine la această întrebare ar putea să răspundă Luca şi Mircea. Sunt tare curioasă!…

– Aţi putea spune acum care a fost cea mai mare miză a vieţii dvs.?
Copilul meu, Luca. Fără dubiu. Şi legătura cu părinţii mei.

– Care sunt micile plăceri vinovate ale Marinei Constantinescu?
Să lenevesc în gândurile mele.

Nicoleta Nicolae