Mirela Voicu – În direct, la orice oră

– Te vedem mai tot timpul pe teren. Care e programul tău?
Program au cei de la primărie. La noi, e ca la spital. Ai urgenţe, sari, n-ai urgenţe, mai oblojeşti nişte răni, mai bei o cafea, mai scoţi un sincron, mai citeşti un ziar, mai suni sursele. Eu am noroc că toată lumea ştie că dimineaţa sînt ”defazată” şi nu sînt chemată decît în cazuri extreme. Aşa că, de regulă, vin la serviciu pe la ora 10. Compensez seara, la orice oră ar fi nevoie. Am lăsat musafirii în casă şi am fugit la transmisii în direct de mii de ori. Cînd a murit Silviu Brucan, mi-am pus pantalonii peste pijama, am luat toate semafoarele pe roşu şi, în tot acest timp, Melania Medeleanu a ţinut emisia. Cînd a murit patriarhul, eram în Apuseni. La ora 7 dimineaţa transmiteam în direct de la Patriarhie. Nu e frustrant să nu ştii cînd ai timp liber, e un lucru obişnuit pentru un reporter de eveniment. Cel mai greu îmi este să ajung la sală sau la tenis. Car tot timpul o rachetă în maşină. N-am desfăcut-o de vreo lună…

– Cînd ai intrat în presă şi ce te-a determinat?
În 1993, într-o luni dimineaţă, pe la ora 4, veneam de la o petrecere. M-am întîlnit cu o colegă de grupă care se ducea la serviciu. Lucra la Libertatea, la corectură. Mi-a spus: ”Spală-te pe ochi, că parcă ai coborît din cireş, şi hai cu mine! Mai vor un om”. M-am dus datorită insistenţelor ei. În prima zi, nu mi s-a părut nimic senzaţional, apoi am realizat că e bine – lucram noaptea şi ziua, teoretic, puteam să mă duc la şcoală. Ne distram că redactorilor le mai scăpau greşeli de genul "martorii oculari de la faţa locului sau cadavrul viu din trăsura goală…". Am stat un an la corectură şi atunci am realizat cît de importanţi sînt oamenii cu care lucrezi. Apoi, au început restructurările şi m-au dat afară. Şefa de la corectură m-a împins spre redacţie şi am nimerit la secţia social…

Televiziune de ziua păcălelilor

– Cînd ai făcut cunoştinţă cu televiziunea?
Pe 1 aprilie 2000. Tot timpul am crezut că e o păcăleală. N-a fost. Diferenţa între presa scrisă şi televiziune este fantastică. O bună bucată de vreme am fost ajutor de cîine lup. Făceam ce nu voiau alţii. Mă uitam cu jind la Adelin Petrişor, mă gîndeam de unde ştie Carmen Moise să scrie aşa frumos şi despre ghivece, cum poate Paula Săcui să facă live-urile acelea geniale. Îi mai întrebam şi eu una-alta. Acum îmi dau seama că de la fiecare am învăţat cîte ceva şi cred că n-am apucat să le mulţumesc.

– Cînd a fost momentul în care te-ai simţit împlinită în meseria ta?
Împlinită sînt acum. La Realitatea am făcut tot ce mi-am dorit: să fiu mereu acolo unde vreau nu pentru că mă rog de alţii, ci pentru că mă trimit ei. Realitatea e o clep­sidră – nici nu curge bine nisipul, că trebuie s-o întorci. Veneam de la o televiziune gene­ralistă, unde programul era pe sufletul meu. Aici, cînd m-au trimis prima dată la o transmisiune în direct la ora 7 dimineaţa, 5 minute am fost mută. După prima zi în care am făcut transmisii în direct la foc continuu, credeam că, în ritmul acesta, o să cad pe stradă după o lună. Aiurea! Împlinirea pentru mine se măsoară astfel: dau prima ştirea (verificată de mii de ori), live-uri altfel, simple, clare, curate, evenimente acoperite 300%.

O ţine în priză scorţişoara

– Care au fost cele mai solicitante reportaje?
Am prins Baloteştiul, Mihăileştiul, aproape toate inundaţiile, gripa aviară şi aici şi în Turcia, episodul Bulgaria, cînd am plecat să fac un material despre Buhnici şi era cît pe ce să fim colegi de celulă, povestea românilor morţi în Spania la atentate. La Mihăileşti, cînd a murit colega noastră, Elena, la jumătatea live-ului, m-am gîtuit de plîns. Cu un sfert de oră înainte de transmisia în direct, găsisem în calculatorul ei o poezie scrisă de ea, un fel de prefaţă a morţii. Am citit-o aşa cum era pe post, chiar dacă unii mi-au spus că am fost patetică. În Grecia, cînd ardeau pădurile, am transmis de lîngă incendiu. Eram alături de poliţie. Multe, nici eu nu mai ştiu.

– Cum reuşeşti să ai echilibru în viaţa ta?
Îmi fac timp să merg la mama, la Breaza. Am timp să-mi văd prietenii, chiar dacă mai rar, am timp să citesc, uneori mai cînt la chitară, alteori mă fac că mă plictisesc, să văd cum mai e. Viaţa e un echilibru. Uneori îţi dă bine cît nu poţi să duci, alteori te uită cu relele.

– Revenind la meseria ta, dacă se întîmplă să parcurgi, neprevăzut, distanţe mari, cum faci să nu suferi din cauza condiţiilor meteo?
În rucsacul din portbagaj am o colecţie de haine de primăvară-iarnă. Ele sînt hainele de avarie. Pelerina de ploaie nu lipseşte, cizme am la redacţie. Întotdeauna, absolut întotdeauna, nu uit acasă scorţişoara. Nu fac prăjituri pe teren, dar am prostul obicei să beau cafeaua cu scorţişoară.