Mirela Voicu: “Sper să am o bătrîneţe liniştită, departe de lumea care se măsoară în rating”

-La ce lucrezi în prezent?
Îmi vine să răspund clasic… la un goblen. Lucrez la ştiri. Mai fac materiale de autor, mai un live, mai editez cîteodată cîte ceva. Nu am un proiect sau o campanie, deocamdată. Ele vin aşa, pe nepusă masă.

– Care au fost cele mai crunte imagini pe care le-ai văzut în meseria ta?
…şi pe care nu mai vreau să le văd niciodată: Baloteşti, Mihăileşti, accidentul aviatic de la Madrid.

– Cînd te-ai simţit realmente rău după ce ai văzut suferinţa altor oameni?
După fiecare poveste în care mă concentram să consider lacrimile din ochii oamenilor un detaliu pentru cameraman. După fiecare poveste care avea final trist, după fiecare moarte despre care trebuia să relatez ca şi cum aş fi fost un reporter pe baterii, fără inimă şi fără sentimente. Erau mii de detalii pe care le vedeam, dar mă prefăceam că nu există. Dar, o dată ajunsă acasă, reveneau în minte ca un laitmotiv. Am relatat atît de mult despre moarte, încît am ajuns acum să mă tem şi eu de ea.

– Cînd ai făcut prima fotografie dintre cele expuse în Pasajul Universităţii?
Prima şi singura veselă am făcut-o la Burano. Eram într-o deplasare pentru campania “România fără frontiere” şi filmam români plecaţi la muncă în străinătate. Acolo, pe insulă, am făcut poza. Mi-a plăcut că sînt foarte multe culori şi că totul e viu, plin de viaţă. E o poză care ilustrează perfect povestea insulei. În privinţa asta, sînt două versiuni. Prima spune că, fiind un sat de pescari, pe vremuri aceştia stăteau atît de mult la peşte încît nu-şi mai recunoşteau casele. Atunci, doamnele au vopsit fiecare casă în altă culoare. A doua versiune spune că pescarii se îmbătau atît de tare încît ajungeau în alte case.

– Cînd ai fost într-o zonă de conflict, nu a fost periculos să te ocupi şi de fotografiat?

Printre picăturile unei aventuri care putea oricînd să fie ultima, am găsit răgazul necesar pentru cîteva fotografii. Le-am făcut pentru mine, fără să mă gîndesc că ele vor ajunge vreodată bun public sau obiecte de licitaţie în scopuri caritabile.

– Avînd în vedere că meseria pe care o ai presupune o uzură uriaşă, te vezi făcînd acelaşi lucru pînă la pensie?
Da, mă imaginez peste 30 de ani, cărînd un laptop într-o geantă şi plecînd la serviciu, deşi toată lumea mi-ar spune că eu nu mai lucrez de mult acolo. Mă imaginez mergînd pe stradă şi luîndu-i la întrebări pe oameni… Glumesc. Sper, dacă mă ajută Dumnezeu, să am o bătrîneţe liniştită, la Breaza, departe de lumea care se măsoară în rating. Sper să mă uit la TV şi să nu mă gîndesc cum aş fi făcut eu o anumită ştire. Pînă la urmă, aş putea să-mi fac o seră de flori şi să le vînd, deşi cred că e o blasfemie să ai atîtea flori şi să le vinzi de parcă ai vinde iluzii unor oameni nebuni.

– Care sînt principalele lucruri pe care trebuie să le ştie un reporter trimis pentru prima oară într-o zonă periculoasă?
Trebuie să ştie ce nu are voie să facă, unde poate filma, unde nu… Trebuie să aibă o relaţie foarte bună cu operatorul, astfel încît nici unul dintre ei să nu se afle în pericol. Trebuie să aibă o asigurare de viaţă, în caz de Doamne fereşte. Şi trebuie să aibă noroc şi un contract “beton” cu viaţa.

– Pentru tine, unde a fost prima oară într-o zonă periculoasă?
În Turcia, la gripa aviară. Am filmat oala de ciorbă din care au mîncat copiii care au murit.

– Într-o zi fără evenimente deosebite, ce faci?
Mulţumesc, bine… Rîd cu amicii mei din redacţie, fumez, beau o tonă de cafea şi mă păstrez pentru vremuri tulburi.

– Cînd te vezi mămică?
Mămică sînt, dar deocamdată nu vă spun mai mult. Revin cu amănunte după publicitate! Fiţi cu ochii pe mine, fiindcă nici nu ştiţi ce pierdeţi!