O masina mica pe dinafara si mare pe dinauntru

Barbatii au convingerea ca incap oriunde, femeile au convingerea ca nu incap nicaieri.

Toate prietenele mele vor masini buburuze, toti amicii mei barbati vor masini late-n umeri, cu fund suparat, faruri aerodinamice si incruntate cronic. Am o prietena de 111 kilograme care visa continuu la un Volkswagen gandac, desi insusi dealer-ul a lasat orice principii de marketing la o parte si i-a spus ca nu incape intr-un asemenea recipient.

Ea i-a explicat printre si pe langa dinti ca de luni, de la intai si de la Anul Nou intra in cura de slabire. Si are s-arate ca Madonna. Si nu numai ca are sa incapa in gandac, dar are sa-i joace fundu-n scaun ca un picior gol intr-un bocanc de catana abia inrolata.

Iac-asa. Dealer-ul nu s-a lasat si i-a desenat ca, madam draga, ce-i in solduri… pardon, ce-i in mana nu-i minciuna, asa ca-i recomanda macar un Golf – da-o-n Doamne iarta-ma! -, sa stie el c-o vede bine-nsurubata in fata volanului, fara intepeniri fatale.

Voiam sa va mai tin in suspans cu deznodamantul, dar nu va mai coc nervii, fiindca ma puteti reclama la Drepturile Omului: prietena mea si-a luat Volkswagen gandac, in ciuda tuturor vicisitudinilor adipoase.

Si – stupoare generala – il conduce si-acum, desi recent i-am serbat 120 kilograme si 20 de cure incepute la misto si sfarsite tragic doua zile mai tarziu.

De unde deduc, o data pentru totdeauna, ca industria automobilistica a devenit experta in masini mici pe dinafara si mari pe dinauntru – asta ca sa parafrazez o gluma faimoasa de prin almanahurile anilor ’80.

De ce cauta barbatii masini mari? Probabil ca sa demonstreze ca au un caine mic numai din cauza nevestelor, ca au un televizor mic numai din cauza soacrei cu fotofobie si au un organ sexual mic numai din cauza frigului.

In rest, masculinitatea lor puternic inflamata are suporteri de nadejde – in primul rand masina direct proportionala cu visurile de marire. Sa nu credeti insa ca mie nu-mi plac masinile de teren, multilateral culturiste, cu schelet de campion european.

Dar ma ingrozesc tipic muiereste cand vine vorba sa incap cu ea pe o banda meschina. Si baiatul care imi gaseste pe sest parcare-n centru, contra unei spagi cinstite, imi reproseaza mut, cu durere canina in ochii lui umezi, ca as putea sa-mi pun amicii sa-si cumpere masini mai mici, nu asa labartate, ca toti frustratii.

Eu il privesc vinovata pe baiatul cu parcarile, dar recidivez de fiecare data, revin la locul faptei cu cate un posesor de masini de teren, plin de pipote si plamani si mandrii.

De ce vor femeile masini mici? Din ratiuni cu mult mai putin schopenhauriene decat barbatii: ca sa incapa cu ele in trafic. Sa nu aiba vesnic spaima ca roata se va aburca dementa pe bordura.

Ca sa nu stea cu frica sa nu cumva sa rada oglinda retrovizoare a piticaniei de langa. Ca, atunci cand coboara, sa para si ele mici, asemenea masinii, nu grase ca un Jeep care n-a mai tinut regim de opt ani.

Ca sa para delicate ca nepoata lebedei, nu matahanoase ca un TAB in leasing, cu optiuni multiple si imbunatatiri. Femeia va trai intotdeauna cu ideea fixa ca ea nu incape.

Doua tevi verticale dintr-un perimetru intravilan vor fi o cumplita incercare pentru soferita care, inainte de a trece printre ele (n-are incotro, trebuie sa ajunga la mamai-sa la Maracineni), isi face cruce, pupa masina-n far si plange de-i salta centura pe dansa.

Masina va trece teafara printre bare, iar femeia-lavolan va cobori ulterior socata, va tontoroi fericita, va crede in paranormal si va plati un acatist post-factum la biserica popii, dintr-un sat unde parohia e dotata cu un Volvo SUV, deci madam sofer are bafta de intelegere divina netarmurita.

Pe noi, femeile impopistate-n blestemul modei (dar si-n cel al comoditatii), ne va interesa intotdeauna nu numai marimea masinii, ci si forma. Pe noi nu ne intereseaza ce se poarta, ne intereseaza ce incape si ce nu.

Intr-un Bucuresti unde, daca masina ta nu incape ca altele, stai la Eroilor cu Panduri cate 30 de minute, e bine sa ai constiinta propriilor potente. Ca de obicei, pe femei le intereseaza pana la nebunie raportul dintre inaltimea si greutatea masinii.

Apoi cauta in tabel, sa vada daca se incadreaza. Daca incape intr-un tabel decent, incape si-ntr-un trafic indecent. Eu – va amintesc din doua-n doua editii – nu conduc.

Dar asta nu ma impiedica sa-mi lungesc coloana de fiecare data cand sunt in masina cu cineva, ca sa ma asigur ca incape. Orice parcare, orice mataraie la semafor, orice gramada ca la rugby in Piata Victoriei ma fac sa-mi trag in sus de axis si atlas, oasele obsesiilor mele din ceafa.

Sa vad eu daca botul masinii nu e prea falcos pentru aglomeratia aia dementa. Daca nu cumva soferul a calculat gresit latimea, lungimea si inaltimea capotei si de-aia se baga ca prostul printre aia doi.

De fiecare data cand masina incape fara sunete acre de zgarieturi, inima mea croseteaza palpitatii usurate, iar mintea mea isi bate cruci de slava, in cerebel.

Barbatii au convingerea ca incap oriunde, femeile au convingerea ca nu incap nicaieri. Fabricati genetic dupa modele tehnice total diferite, ne trezim in fata aceleiasi industrii automobilistice, in care prea putine modele sunt dedicate femeilor, respectiv barbatilor.

Toti fabricantii de masini cauta sa ne distileze ratiunea cu teoria ca masinile sunt unisex. Ca numai idiotii le impart in masini de fete si masini de baieti. Ca un barbat viril poate trece falnic la volanul unui Peugeut 206 rosu, iar o femeie fina poate zburli baltile cu un Grand Cherokee kaki.

In realitate, amicul meu din Toronto care conduce un Golf rosu e poreclit Ricky Martin (iar lui nu-i place deloc, nu stiu de ce racneste mereu ca se spune Aston Martin, nu Ricky Martin), iar o fosta colega care piloteaza nervoasa un Touareg negru locuieste de vreo opt ani cu alta fata, o somera superba cu ochi verzi, si cu o pisica persana depresiva, care din cand in cand ia Algocalmin.

Simona Catrina

BBC Top Gear Romania