Octavian Belu, cel mai de succes antrenor din lume la toate sporturile

– Domnule Belu, aveţi undeva notat numărul de medalii câştigate?
In niciun caz, nu am făcut asta. Mi-ar fi fost şi foarte greu să le ţin minte pe toate. Ştiu că sunt foarte multe, toate m-au bucurat, dar ele sunt în primul rând meritul gimnastelor noastre. Fără ele nu aş fi avut nicio medalie.

-Dar, aveţi loc unde să le depositaţi? Sunt aproape 300 totuşi…
Şi aici vă dezamăgesc. In 90% din situaţii, antrenorii nu primesc medalii la fel ca gimnastele. Le am în suflet, nu îmi trebuie un perete destinat special pentru ele.

– Se spune că aţi reuşit să faceţi o adevărată fabrică de medalii pentru România…
La fabrică e mai simplu. Acolo ştii exact câte produse poţi să faci. la gimnastică e mai greu pentru că lucrezi cu oameni, cu emoţiile lor, cu pregătirea lor. Fabricăm glorie pentru România şi asta e cel mai important.

-Aţi avut foarte multe oferte din străinătate. Le-aţi refuizat şi aţi rămas în România. De ce?
E o întrebare la care nu vreau să răspund mecanic. De obicei se spune „sunt profesionist şi îmi fac datoria unde sunt plătit”. E adevărat, sunt profesionist, însă pentru mine mai contează şi altceva. E vorba de un patriotism personal, nu de un patriotism de faţadă.

-Aţi fi putut antrena împotriva României?
Pur şi simplu, aici în România mă simt cel mai bine. Aici am întotdeauna oameni care să mă consoleze la greu sau să se bucure alături de mine în momentele de fericire. Ar fi fost simplu să accept un contract bun afară, pe bani mulţi. Dar nu aş fi avut satisfacţia să văd un grăunte de om care vine la gymnastică la 10-12 ani şi care ajunge să câştige aur la Olimpiada pentru România.

-Se apropie Olimpiada. La Europene aţi obţinut patru medalii de aur, din cinci posibile, şi două de argint. Ce obiectiv aveţi pentru Londra?
Nu ne propunem niciodată un obiectiv anume. Ar însemna să punem presiune pe nişte copile şi e dăunător. Ele trebuie să facă un singur lucru. Să dea tot ce au mai bun. Medaliile vor răsplăti asta.

– Lucraţi practic cu nişte copile. Ce le spuneţi celor care afirmă ca aceste fetiţe îşi pierd copilăria la gimnastică?
Cei care spun asta trebuie să-şi răspundă la o întrebare? Enescu nu a avut copilărie pentru că era un geniu de la 4-5 ani în muzica? Sau Chopin? Sunt multe alte exemple de oameni care din copilărie au avut un talent şi şi l-au dezvoltat. Important e să fie cineva lângă ei şi să vadă acel talent.

-Gimnastica e totuşi un sport dur…
E adevărat, însă de ce să nu încurajăm un copil spre gymnastică dacă are un talent? Am prefera să îl lăsăm cu zilele în faţa calculatorului? Sau să-l lăsăm în fastfood-uri? Sau, şi mai rău… să-l lăsăm pe străzi şi să se apuce de cine ştie ce lucruri rele? Nu, cred ca e bine să se îndrepte spre un sport, mai ales dacă există şi talent.

– Sunteţi cel mai de succes antrenor din lume şi mai cu seama în gymnastică. Dar, aţi fost un gimnast bun?
O să râdeţi, dar nu prea. Am încercat vreo 15 ani, dar mi-am dat seama că nu există talent. Am furat meseria de antrenor de la cei care mă pregăteau. Astfel, am putut fi un antrenor de succes, fără să fi fost şi un gimnast de nivel înalt.

– Aţi cochetat şi cu alte sporturi?
Da, desigur. Am jucat şi baschet, handbal, am făcut şi sărituri în apă. Părinţii mei au insistat ca eu să fac sport. Eram mic de înălţime, foarte firav, păream bolnav tot timpul. Amuzant e că la şcoală mă feream din calea colegilor mai zdraveni ca mine. Cu timpul, practicând sportul, situaţia s-a schimbat. Arătam şi eu a bărbat şi asta mi-a dat încredere în mine şi m-a ajutat să duc o viaţă sănătoasă.

George Trandafir