Paula Herlo – O şansă la viaţă

-Cum ai conceput această serie de reportaje?
Ideea campaniei ne-a venit după ce m-am întors din Barcelona, unde fusesem să fac reportaje despre transplantul de organe. Acolo, la Fundaţia Carreras, am aflat că România este una dintre puţinele ţări ale Europei care nu are un registru al donatorilor onorifici de măduvă (celule stem din sîngele periferic) şi, din această cauză, bolnavii români care au nevoie de un transplant medular şi nu au un donator înrudit trebuie să strîngă bani ca să facă transplantul în străinătate. O astfel de procedură costă în jur 150.000 de euro.

În România, se face transplant medular din 2001, însă numai de la donatori înrudiţi, pentru că nimeni nu s-a învrednicit pînă acum să pună bazele acestui registru. În primul rînd, vom arăta drama prin care trec cei care n-au un donator înrudit şi care trebuie să adune bani pentru transplant în afara ţării, pentru că, din ignoranţă, autorităţile noastre îi condamnă la moarte. În alt doilea rînd, vom arăta care sînt problemele din sistemul sanitar românesc şi, de asemenea, vom vedea cum funcţionează un sistem perfect: cel spaniol.

– Cîţi români au nevoie, acum, de un transplant de măduvă?
Am aflat, neoficial, că în jur de 100 de români aşteaptă un transplant medular. Puţini au donator în familie. Restul… sînt condamnaţi la moarte, în condiţiile în care ar putea fi trataţi în cele trei centre de transplant medular din ţară (Timişoara, Tîrgu Mureş, Bucureşti), dacă ar avea un donator compatibil.

Cei care nu au trebuie să adune sume mari de bani pentru a apela la o clinică din străinătate care mai apoi le caută în registrul in­ter­naţional al donatorilor onorifici un donator compatibil. O dată găsit, se face transplantul, iar şansele de reuşită sînt foarte mari. În Europa, leucemia nu mai este de mult o boală mortală. 90% dintre suferinzi supravieţuiesc. La noi, jumătate dintre bolnavi se prăpădesc.

– Dintre cazurile pe care le vei prezenta, care este cel mai urgent?
Toate sînt urgente pentru că în cazul acestor bolnavi vorbim despre supravieţuire. Cu cît se face transplantul mai repede cu atît şansele la viaţă sînt mai mari. Claudiu Voicu, un copil de 8 ani, bolnav de leucemie, trebuie dus de urgenţă în străinătate pentru că riscul să facă o recădere, boala fiind acum în remisie, este foarte mare.

Nepăsarea autorităţilor

– Ne povesteai încă de anul trecut despre acest registru. În ce stadiu se află el acum?
La fel ca şi anul trecut. Adică nu s-a făcut nimic. Sînt în jur de 400 de donatori, majoritatea din rîndul rudelor care au fost testate. A trecut un an şi nu s-a întîmplat nimic, iar asta mi se pare revoltător pentru că, din această cauză, au murit oameni care aveau o şansă la viaţă.

– Pînă la urmă, cine e de vină: sistemul sau medicii?
Medicii şi apoi sistemul. Sistemul e format din medici şi condus de cele mai multe ori de medici. Registrul nu există pentru că n-a existat iniţiativa din partea celor care aveau în grijă aceşti bolnavi. N-a existat interes nici din partea Ministerului sănătăţii, care n-a considerat că viaţa acestor bolnavi reprezintă o prioritate.

– În ce constă procedura de donare a măduvei?
Este un proces simplu şi noninvaziv. Cel care vrea să devină donator va fi testat iniţial virusologic şi i se fac teste de compatibilitate. Dacă este compatibil cu un bolnav, timp de cîteva zile va lua medicamente pentru stimularea producerii de celule stem în sîngele periferic.

În ziua donării, va fi conectat la un aparat asemănator cu cel de dializă. Sîngele este scos din organism, aparatul separă celulele stem, iar apoi este reintrodus în organism. Nu durează mai mult de două ore şi nu este dureros. Pe urmă, pacien­tului îi sînt administrate celulele printr-o perfuzie.

– Există în România medici specializaţi în transplantul medular?
Există şi sînt foarte pricepuţi. Am văzut tineri şi copii salvaţi de medici români prin transplant medular. Trebuie să existe însă voinţă din partea autorităţilor de a-şi îndrepta atenţia şi spre cei ca­re n-au un donator înrudit. Există şi aparatură.

Clinica de transplant me­dular din Timişoara, condusă de prof. Margit Şerban, seamănă cu una din Vest. Nu există nici o di­ferenţă. A fost fă­cută cu ajutorul austriecilor, iar aparatura este de ultimă generaţie. Asta şi pentru că şeful clinicii, doam­na Şerban, s-a zbătut pentru asta.

– Ce-ţi doreşti cel mai tare de la această campanie?
Îmi doresc din tot sufletul să apuc ziua în care voi filma într-o clinică din România un transplant de la un do­­nator neînrudit, găsit în registrul do­natorilor onorifici români.

Cînd Ştirile PRO TV schimbă lucruri…

Anul trecut, Ştirile PRO TV au demarat campania ”Există viaţă după moarte”, campanie care a avut ca scop informarea asupra donării de organe. La acel moment, România era pe ultimul loc ca număr de donatori. ”Nu mai sîntem pe ultimul loc pentru că, datorită campaniei, numărul donatorilor a crescut cu 50%. În timpul campaniei, îmi amintesc exact, am primit un telefon de la şeful Agenţiei de transplant, care îmi spunea că o femeie din vestul ţării a văzut reportajele la PRO TV şi le-a spus copiilor că, dacă vreodată i se va întîmpla ceva, îşi doreşte să fie donator. După o lună, a intrat în moarte cerebrală, iar copii i-au respectat dorinţa. Şapte oameni au fost ajutaţi atunci, datorită bunătăţii ei”, povesteşte Paula Herlo.

Foto: Paul Diaconu
Make up: Ramona Paraschivescu
Hairstyle: Dana Mîrzac