Povestea fabuloasă a celor mai faimoase românce din „Micul Paris”!

Citeşte şi: Românce faimoase din „Micul Paris” (II)

Ana de Noailles (n. 15 noiembrie 1876, Paris – d. 30 aprilie 1933, Paris)

Ana de Noailles, născută prinţesa Brâncoveanu, este prima femeie comandor al Legiunii de Onoare, membră a Academiei Române, Franceze şi Belgiene.

Poetă franceză de origine română şi vedetă a saloanelor mondene din Paris la începutul secolului 20, Ana a fost fashion-icon-ul Europei în Belle Epoque, admirată şi adorată de Proust, Cocteau, Colette, Rodin, Valery, Gide.

Ana de Noailles a fost modelul personajului Gaspard de Reveillon din romanul „Jean Santeuil” al lui Marcel Proust, şi s-a considerat cea mai mare poetă franceză şi regină literară neîncoronată a Franţei.

La slujba de înmormântare a prinţesei, ţinută la Biserica ortodoxă din Paris, au participat cei mai importanţi politicieni şi literaţi ai epocii ei.

Ana de Noailles

 

 

 

Elvira Popescu (n. 10 mai 1894, Bucureşti – d. 11 decembrie 1993, Paris)

„Un pahar de şampanie cu lacrimi la final”.

Elvira Popescu a fost actriţă româncă de teatru şi film, jucând alături de Jean Marais, Alain Delon şi Claudia Cardinale, precum şi directoare de scenă, cu o carieră strălucită în Franţa.

Elvira Popescu, devenită prin căsătorie contesă De Foy, a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, a fost angajată la Teatrul Naţional şi a întemeiat Teatrul Mic şi Excelsior, alături de actorii Ion Manolescu şi Ion Iancovescu. Louis Verneuil, care a scris special pentru ea numeroase piese de teatru, a jucat un rol decisiv în viaţa şi cariera actriţei, pe care a şi angajat-o, în 1923, la Teatrul De la Michodière din Paris, deşi ea nu stăpânea bine limba franceză. Aproape instantaneu, „L’accent d’Elvira Popescu” a devenit proverbial. Critica a elogiat-o, ceea ce este foarte rar întâlnit în Franţa, supranumindu-o „Reine du Boulevard”, „Notre Dame du Théâtre”, „Monstre Sacré” etc.

Cariera teatrală a Elvirei Popescu a durat 65 de ani, dar repertoriul pieselor cu ea a fost relativ restrâns, pentru că toate ţineau afişele cu anii, actriţa fiind foarte solicitată de public. În afară de piesele lui Louis Verneuil, a jucat în creaţiile lui Henry Bernstein, André Roussin, Sacha Guitry. Unele piese în care a fost protagonistă au depăşit 2.000 de spectacole, ceea ce rămâne o performanţă rareori egalată de alţi actori sau actriţe. A jucat în filmele „La Présidente”, „Ils étaient neuf célibataires”, „Austerlitz”, „Plein Soleil” etc.

Elvira Popescu a condus şi o companie teatrală, fiind co-directoare, alături de actorul Hubert de Malet, la Théâtre de Paris şi Théâtre Marigny. A fost distinsă cu premiul „Molière” pentru cea mai bună actriţă, decernat de asociaţia actorilor francezi, şi de două ori cu ordinul Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte dinstincţii ale statului francez.

Elvira Popescu a încetat din viaţă la venerabila vârstă de 99 de ani, în Paris, şi este înmormântată într-un cavou din marmură pe o alee lăturalnică, aproape de ieşirea din Cimitirul Père-Lachaise.

Elvira Popescu

 

 

Pola Illery (n. 15 octombrie 1908, Corabia – d. 15 februarie 2012, SUA)

Născută Paula Iliescu, românca a plecat din Corabia şi a ajuns star de film mut în Paris, fiind totodată muza lui Rene Claire în „Sous les toits de Paris”.

A fost fascinată de teatru din copilărie, iar numele ei de scena, Pola Illery, este inspirat de cel al vampei filmelor mute Pola Negri. În Paris, Paula a fost distribuită în pelicula „Captain Fracasse”. S-a mutat în SUA la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, unde a fost soră medicală voluntară pentru Crucea Roşie, şi a obtinut cetăţenia în 1946. Un an mai târziu s-a căsătorit cu Daniel Alpert, iar din căsnicia care a durat 54 de ani, până la moartea lui din 1999, au rezultat patru copii.

În 1954, Paula Iliescu s-a mutat în Pennsylvania, unde a murit în acest an, în oraşul Scranton. Trecerea ei în nefiinţă nu a trecut neobservată. „The Telegraph” i-a dedicat un necrolog în care precizează că „emana sexualitate şi farmec, deşi avea înălţimea sub 1,5 metri”.

Pola Illery

 

Alice Cocea (n. 28 iulie 1899, Sinaia – d. 2 iulie 1970, Franţa)

A fost actriţă franceză de teatru şi film, de origine română. A urmat cursurile Conservatorului din Bucureşti, dar studiile dramatice le-a absolvit în Paris, în 1917, unde se şi stabilise. A debutat în cinematografie în 1917, dar a preferat să urmeze o carieră teatrală.

În anii ’30, când tabloidele nu erau „en vogue”, Alice Cocea, mondenă absolută a Parisului interbelic, făcea vâlvă cu extravaganţa, poveştile de iubire, scandalurile personale şi preferinţa ei pentru lux copleşitor.

În perioada celui de-al doilea Război Mondial a fost directoarea teatrului „Théâtre des Ambassadeurs” (1940-1944). După retragerea de pe scena pariziană s-a dedicat pasiunii pentru pictură şi a mai avut câteva prezenţe pe marile ecrane, în anii ’60, în roluri minore.

Alice este sora avocatului, scriitorului şi temutului pamfletar N.D.Cocea şi mătuşa marii actriţe Dina Cocea.

Alice Cocea

 

Nadia Gray (n. 23 noiembrie 1923, Bucureşti – d. 13 iunie 1994, New York)

Născută Nadia Kujnir-Herescu, în Bucureşti, într-o familie româno-rusă, ea a debutat pe scena de la Majestic la 15 ani şi a ajuns mai târziu actriţă la Hollywood. A părăsit România pentru Paris, spre sfârşitul anilor ’40 pentru, a scăpa de regimul comunist. Filmul de debut al Nadiei a fost „L’Inconnu d’un soir”, în 1949. Probabil că cel mai cunoscut rol al ei este în celebrul film al lui Federico Fellini „La Dolce Vita”, din 1960.

Nadia, de care a fost îndrăgostit scriitorul Ionel Teodoreanu, s-a măritat la 16 ani cu Constantin Cantacuzino (din 1946, până la moartea lui, în 1958). Ulterior s-a recăsătorit cu tatăl actriţei Linda Gray din „Dallas”, cu care a pornit spre California, în anii ’60. Românca nu a trecut neobservată la Hollywood, ajungând să joace în filme alături de Audrey Hepburn şi Frank Sinatra.

În 1967, a renunţat la cinematografie şi s-a căsătorit a treia oară cu Herbert Silverman, un avocat din New York, iar căsnicia a durat până la moartea ei, în 1994, la vârsta de 70 de ani. Celebra publicaţie New York Times i-a scris epitaful.

Nadia Gray

Lola Bobescu (n. 9 august 1919, Craiova – d. 4 septembrie 2003, Belgia)

„Diva cu vioara” Lola Violeta Ana-Maria Bobescu a fost violonistă şi profesoară de vioară originară din România. Cea despre care maestrul Yehudi Menuhin spunea că e „cea mai mare violonistă a secolului XX” este fiica marelui compozitor şi dirijor Aurel Bobescu şi şi-a început studiile muzicale la vârsta de 5 ani. Solistă-concertistă timp de peste 60 de ani, Lola Bobescu este una dintre violoniştii români cu cea mai solidă carieră artistică. Stabilită în Belgia, a fondat şi a condus formaţiile Solistes de Bruxelles- actuala L’Orchestre de Wallonie din Liège – şi Cvartetul de coarde L’Arte del Suono din Bruxelles.

Lola Bobescu a avut şi activitate pedagogică, fiind profesoară de vioară la Conservatorul din Liège (1962-1974) şi la Conservatorul regal din Bruxelles. A colaborat cu marile ansambluri orchestrale ale lumii, a concertat în recitaluri de muzică de cameră, adesea acompaniată de pianistul Jacques Genty, dar a revenit în România cu regularitate, apărând în concerte cu orchestrele Filarmonicii şi Radio din Bucureşti, precum şi în provincie. Incredibil de talentată şi elegantă, Lola Bobescu a înregistrat discuri la casele Electrecord, Decca, Columbia, Nippon Program, Arcophon etc.

Lola Bobescu

 

Ana Cumpănaş (n.1889 – d. 25 aprilie 1947)

„Femeia în roşu”, care l-a predat FBI-ului în 1934 pe inamicul public nr. 1 al SUA, John Dillinger, era o prostituată româncă, născută în Comloşu Mare, Banat, cunoscută şi sub numele Anna Sage.

În 1909, ea s-a mutat în America, după căsătoria cu Michael Chiolak, iar în 1911 a dat naştere unui băiat, Steve Chiolak. Căsatoria s-a destrămat, Ana a început să lucreze ca prostituată şi a devenit mai târziu proprietara unor bordeluri în Chicago şi Gary.

S-a recăsătorit cu avocatul Alexandru Suciu şi a revenit temporar în România, pentru a-şi vizita mama. Ulterior, autorităţile din SUA au catalogat-o drept „femeie uşoară” şi au început procedurile pentru a o deporta. în 1934, John Dillinger a început să frecventeze bordelurile Anei, care era apropiată de iubita lui de atunci, Polly Hamilton. După ce a aflat cine era gangsterul, Ana s-a hotărât să îl denunţe, cu gândul de a obţine cetăţenie permanentă în America.

Astfel, pe 22 iulie 1934, gangsterul a fost împuşcat în faţa tearului Biograph din Chicago, după ce Ana Cumpănaş anunţase autorităţile că îl va însoţi acolo şi că va fi îmbrăcată în roşu. Ea a ales, totuşi, să poarte o rochie oranj în seara respectivă şi se zvoneşte că s-ar fi răzgândit vizavi de a-l preda pe faimosul criminal.

Dupa moartea lui Dillinger, Ana a primit de la autorităţi o recompensă de 5.000 $ (jumătate din suma promisă) şi a fost mutată în Detroit, apoi în California, iar în 1936 a fost deportată în România, în ciuda eforturilor ei de a împiedica acest demers.

Un an mai târziu, Ana s-a îmbolnăvit şi a murit în ţara natală, iar între timp numele ei a devenit un adevarat simbol în America, unde era cunoscută drept „Femeia în roşu”. Referitor la cazul Anei Cumpănaş, se spunea că gangsterul John Dillinger a fost ucis de propria slăbiciune pentru femei.

Ana Cumpănaş

 

Florica Sas (n. 6 august 1841, Aiud – d. 11 martie 1916, Anglia)

Cunoscută ca Lady Florence Baker, Florica a fost exploratoare de origine transilvăneană. A devenit Lady la curtea Reginei Victoria şi e cunoscută la nivel mondial drept una din primele femei-explorator din lume.

A fost a doua soţie a cunoscutului explorator britanic Sir Samuel White Baker, pe care l-a însoţit în toate călătoriile sale spre izvoarele Nilului, până la lacul Albert din Africa.

Florica era fostă roabă crescută într-un harem şi a fost cumpărată de soţul său. Avea reputaţie controversată în societatea britanică ultra-rasistă, în secolul 19, dar succesul expediţiilor, renumele lui Samuel Baker, rolul jucat de ea în expediţii şi buna educaţie i-au deschis în cele din urmă uşile saloanelor „high-life”. Doar regina Victoria a refuzat până la capăt să o primeasca oficial.

Florica Sas

Smaranda Brăescu (n. 21 mai 1897, Hânţeşti – d. 2 februarie 1948)

A fost prima femeie pilot din România, prima femeie paraşutist cu brevet din România, campioană europeană la paraşutism (1931) şi campioană mondială. În 1932 Smaranda Brăescu bătea recordul mondial deţinut de un american, cu saltul de la 7.233 m. Acest record înregistrat în Sacramento, SUA, a fost neegalat timp de 20 de ani.

Proprietară a două avioane, un biplan de tip Pevuez şi un bimotor de tip Milles Hawk, în 1932 a stabilit cu cel de-al doilea avion primul record de traversare a Mării Mediterane, în 6 ore şi 10 minute, străbătând distanţa de 1.100 km, între Roma şi Tripoli.

O stradă din Bucureşti a fost denumită în memoria sa, iar în decembrie 2010 a fost lansat „Jurna­lul celebrei Smaranda Brăescu”, semnat de Ana Maria Sire­teanu şi Tudor Sireteanu, strănepoţi ai renumitei paraşutiste românce.

Smaranda Brăescu

 

Ana Aslan (n. 1 ianuarie 1897, Brăila – d. 20 mai 1988, Bucureşti)

Femeia care a descoperit „elixirul tinereţii” a fost medic român specialist în gerontologie, academician din 1974 şi director al Institutului Naţional de Geriatrie şi Gerontologie (1958 – 1988).

A preparat vitamina H3 (Gerovital), produs geriatric brevetat în peste 30 de ţări şi folosit de personalităţi internaţionale, între care Tito, Charles de Gaulle, Hrusciov, J.F. Kennedy, Indira Gandhi, Imelda Marcos, Marlene Dietrich, Konrad Adenauer, Charlie Chaplin, Kirk Douglas, Salvador Dali, şi a creat (în colaborare cu farmacista Elena Polovrăgeanu) produsul geriatric Aslavital, brevetat şi introdus în producţie industrială în 1980.

În 1922, Ana Aslan a absolvit Facultatea de Medicină, a fost numită preparator la clinica II din Bucureşti, condusă de profesorul Daniel Danielopolu, care a îndrumat-o şi în alcătuirea tezei de doctorat. În 1949, a devenit şeful Secţiei de fiziologie a Institutului de Endocrinologie din Bucureşti – punctul de plecare al carierei ei de gerontolog. A experimentat procaina în afecţiunile reumatice, în cazul unui student ţintuit la pat din cauza unei crize de artroză. A continuat cercetările într-un azil de bătrâni şi a evidentiat importanţa procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă. Rezultatele ei remarcabile au fost comunicate Academiei Române.

Se spune că metodele de lucru ale Anei Aslan aduceau statului profit anual de 17 miliarde de dolari.

Ana Aslan

 

Alexandra Bellow (n. 30 august 1935, Bucureşti)

Românca Alexandra Ionescu Tulcea, născută Alexandra Bagdasar, în Bucureşti, a fost matematiciană, specialistă în sisteme dinamice şi teorie ergodică. A devenit a patra soţie a lui Saul Bellow, scriitor laureat cu Nobel în 1976, deşi diferenţa dintre ei este de aproape 20 de ani. I-a stat alături din 1974 până în 1984, iar Saul Bellow s-a recăsătorit, în 1989, pentru a cincea oară, cu Janis Freedman, o studentă a lui, cu care a ramas până la decesul lui din 2005.

Alexandra, la rândul ei, s-a recăsătorit cu matematicianul Alberto P. Calderon în 1989, alături de care a fost împlinită atât pe plan personal cât şi profesional. Românca este fiica profesorului dr. Dumitru Bagdasar – creatorul neurochirurgiei româneşti – şi a Floricăi Bagdasar, fostă Ciumetti, specialistă în psihiatrie infantilă. Florica Bagdasar a fost ministru al sănătăţii, în perioada 1946-1948, urmând în acest post soţului ei, decedat în 1946.

Alexandra Bellow şi-a încheiat studiile de matematică în 1957 şi a rămas în SUA cu primul ei soţ, matematicianul Ionescu-Tulcea, cu care a fost căsătorită în perioada 1956 – 1969, devenind profesoară de matematici la Nordwestern University din Evonston, Illinois.

Imediat după cutremurul din 1977, ea şi Saul Bellow au revenit în România şi au rămas în Bucureşti până după moartea şi incinerarea Floricăi Bagdasar. Experienţa acestei vizite este descrisă în romanul „Iarna decanului”, apărut în 1982. Alexandra mai apare în cartea „Jerusalem and Back” (1976), dar şi în romanul „Ravelstein” (2001), scris după 15 ani de la divorţ, în care Bellow o atacă dur pe fosta lui soţie şi pe Mircea Eliade, pe care îl cunoscuse prin intermediul Alexandrei.

Alberto Calderon şi Alexandra Bellow

 

 

Marta Bibescu (n. 28 ianuarie 1889, Bucureşti – d. 28 noiembrie 1973, Paris)

Romancieră, poetă, om politic şi memorialistă franceză de origine română, Marta Bibescu este fiica lui Ion Lahovary, ministru al României la Paris şi ministru de Externe, şi a Smarandei (Emma) Mavrocordat.

Marta s-a căsătorit cu prinţului George Valentin Bibescu, văr primar cu Ana de Noailles. A fost considerată cea mai inteligentă femeie din Franţa, iar frumuseţea ei i-a cucerit pe prinţul Wilhelm, moştenitorul tronului Germaniei, şi pe regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei. în plus, casa Dior, a cărei reclamă vie Marta fusese ani la rând, realiza pentru ea haine speciale, mai ales tunici somptuoase, lungi până la pământ.

Marta Bibescu şi-a publicat prima carte, „Les Huit Paradis”, în Franţa, în 1908. Premiat în scurt timp de Academia Franceză, acest volum a deschis seria unei opere impresionante, semnate, parţial, sub pseudonimul Lucile Decaux. Românca este de asemenea autoarea unui jurnal politic.

Din 1916, Marta Bibescu a condus un spital pentru răniţi din Bucureşti, iar din 1955 a devenit membră a Academiei Regale de limbă şi literatură franceză din Bruxelles, în fotoliul ocupat iniţial de contesa Ana de Noailles. Cumnatul Martei, prinţul Antoine Bibescu, a fost prieten în copilărie cu Marcel Proust, pe care Marta l-a întâlnit de foarte multe ori. Aceste întâlniri sunt evocate în volumul „Au bal avec M. Proust” (1928).

Marta Bibescu a murit în Paris, iar în porţiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise se găseşte cavoul familiei Bibescu, în care este înmormântată şi Ana de Noailles.

Marta Bibescu

 

Nina Cassian (n. 27 noiembrie 1924, Galaţi)

„Eu nu sunt o amantă, o culcăreaţă. Eu sunt o iubeaţă.”

Renée Annie Cassian este poetă, eseistă şi traducătoare româncă, născută într-o familie de origine evreiască. La vârsta de 16 ani, a intrat în organizaţia Tineretului Comunist, aflată atunci în ilegalitate. A debutat editorial în 1947, cu volumul de versuri suprarealiste „La scara 1/1”, a scris şi literatură pentru copii, a realizat traduceri remarcabile, a publicat peste 50 de cărţi de poezie, eseuri şi proză şi a inventat o nouă limbă poetică, limba şpargă. În 1969, i-a fost decernat Premiul Uniunii Scriitorilor din România. În prezent, Nina Cassian trăieşte în New York, iar „proiectul major al vârstei şi vieţii” sale este scrierea memoriilor.

Poeta spunea despre bărbaţii din viaţa ei: „În general, am fost atrasă de intelectuali, da. Dar ei puteau să fie înalţi şi frumoşi, superbi sau monstruoşi, chiar oribili la vedere. Am avut parte şi de frumoşi, şi de urâţi. În general, da, în sfera intelectualităţii. Totuşi e nevoie de comunicare, nu poţi numai să te ţii de degetul cel mic.”

Nina Cassian

 

Hariclea Darclee (n. 10 iunie 1860, Brăila – d. 12 ianuarie 1939, Bucureşti)

Soprana despre care Charles Gounod a spus că „are în gât o privighetoare” este una dintre personalităţile cele mai importante ale României, născută Hariclea Haricli. În februarie 1881, Darclee s-a căsătorit cu locotenentul de artilerie Iorgu Hartulary. În acelaşi an a debutat într-un recital de canto din Brăila, apoi a plecat la Paris unde a fost remarcată de Charles Gounod, care i-a oferit rolul Margaretei în opera „Faust”, cu care a debutat pe scena Operei, în 1888. La Scala din Milano, scena consacrării ei mondiale, Hariclea Darclee a debutat pe 26 decembrie 1890, fiind aplaudată chiar de Giuseppe Verdi. Între 1893 şi 1910 a cunoscut faima pe marile scene ale lumii, revenind deseori la Scala din Milano. Unul din cele mai importante momente pentru Hariclea a fost în 1900, când Puccini i-a ofeit rolul Floriei Tosca. Premiera a avut loc la Roma, unde Darclee a cântat alături de tenorul Emilio de Marchi şi baritonul Eugenio Giraldoni (marea ei iubire).

Hariclea Darclee a susţinut crearea Operei Române din Bucureşti în 1921, iar fiul ei, Ion Hartulary-Darclée, a devenit dirijor şi compozitor. Din păcate, nu au fost păstrate înregistrări pe discuri cu vocea Haricleei Darclee. În ultimii ani ai vieţii, artista atât de apreciată de Verdi, Leoncavallo, Mascagni, Catalani şi Puccini, care apăruse de nenumărate ori sub bagheta lui Toscanini, a trăit în ţară în anonimat şi a murit săracă, în Bucureşti, fiind înmormântată la cimitirul Bellu.

Hariclea Darclee a avut în repertoriu 58 de roluri din 56 de opere compuse de 31 de compozitori. Din cele 56 de opere, 12 au fost interpretate în premieră absolută şi 16 în premiere locale foarte importante. 45 % din repertoriul ei reprezintă opere originale, ceea ce atestă poziţia singulară pe care o ocupă Hariclea Darclee în istoria tearului liric universal. Festivalul „Hariclea Darclee”, iniţiat de soprana Mariana Nicolesco, îi omagiază post-mortem strălucirea.

Hariclea Darclee

Lizica Codreanu (n. 1901, Bucureşti – d. 1993)

Născută în Bucureşti, în familia unui avocat, Lizica Codreanu a plecat la Paris în adolescenţă, cu sora ei mai mare, unde a studiat baletul clasic cu renumitele maestre Valadina şi Nijinska. Frecventa cercuri de artişti în care i-a intalnit pe Tzara, Brâncuşi, Sonia Terk-Delaunay, Man Ray etc. De la dansul avangardist a trecut la acrobaţia de circ (cu Fratellini), apoi la gimnastica artistică (cu George Herber). Lizica Codreanu a lucrat cu maeştri celebri precum Diaghilev, Larionov, Iliaz şi a apelat la Constantin Brâncuşi pentru a-i crea costumele de scenă şi scenografia, menite sa-i susţină viziunea îndrăzneaţă a spectacolelor, unele improvizate chiar în atelierul sculptorului. Pentru spectacolul „Gymnopedies”, care cuprinde trei piese, compuse în 1888 şi orchestrate de Claude Debussy, Brâncuşi a creat costumele, în 1922, devenind astfel un artist cochetând cu designul vestimentar. Partea capilară a costumaţiei trimite la sculptura în lemn „Vrăjitoarea”.

Lizica Codreanu a plecat în Shanghai în 1928, unde s-a căsătorit şi a devenit mamă, dar a revenit la Paris şi a divorţat în 1936. Cunoscătoare a practicilor yoga, ea a deschis propriul cabinet în capitala Franţei, numit Hatha Yoga, devenit în scurt timp foarte popular. Însuşi Mircea Eliade s-a împrietenit cu Lizica Codreanu „care punea la punct, pe-atunci, o gimnastică medicală, folosindu-se de anumite exerciţii hathayoga”, nota filozoful in Memoriile sale. Din această perioadă datează studiul Lizicăi Codreanu „Înţelepciunea şi nebunia trupului”, la care a lucrat intens ani de zile, după ce renunţase la dans.

Artista a decedat în 1993, iar doi ani mai târziu a fost omagiată la Biblioteca Naţională Franceză, în cadrul expoziţiei „Le cinema aux rendez-vous des Artes”. Graţie nepotului ei, artistul plastic şi poetul Dragoş Morărescu, decedat între timp, Lizica Codreanu a devenit cunoscută şi în România, după 1989, ca artistă celebră a artei avangardiste interbelice din Paris.

Lizica Codreanu

Menţiuni:

Alma Gluck (1884 – 1938) – A fost soprană americană de origine română, una dintre cele mai faimoase cântăreţe din lume la apogeul carierei sale (1910). A fost căsătorită cu violonistul Efrem Zimbalist, cu care a avut doi copii, şi a trăit în SUA de la o vârstă fragedă. A cunoscut succesul la Metropolitan Opera din New York şi a ajuns foarte cunoscută în SUA, devenind prima cântăreaţă de muzică clasică care a vândut 1 milion de copii ale înregistrării „Carry Me Back to Old Virginny”, la casa de discuri Victor Talking Machine Co.

Floria Capsali (1900 – 1982) – A fost balerină şi maestră de balet din România. A deschis o Şcoală particulară de dans, unde s-au format marii balerini români. Din 1938, a fost maestră de balet la Opera Naţională Bucureşti, apoi directorul Operei Române. A organizat Liceul de Coregrafie din Bucureşti, unde s-au format şi continuă să se formeze generaţii întregi de dansatori. În 1998, printr-un ordin al ministrului Andrei Marga, Liceul de Coregrafie din Bucureşti şi-a schimbat denumirea în Liceul de Coregrafie „Floria Capsali”.

Vera Atkins (1908 – 2000) – A fost cea mai importantă femeie-spion din al doilea Război Mondial. Jan Fleming, şi el spion, autorul celebrului „James Bond”, a cunoscut-o bine pe românca născută în Iaşi şi chiar s-a inspirat din personalitatea ei pentru a contura figura lui Moneypenny, şefa superagentului 007. Vera Atkins a fost personajul-cheie al Serviciului Operaţii Speciale britanic, SOE, iar numele ei real era Maria Vera Rosenberg. S-a retras după mai bine de zece ani „din serviciu activ”, în 1947, într-un sat din Anglia. Numele ei a rămas necunoscut pînă în 2000, când a murit.

Catherine Caradja (1893-1993) – Prinţesa Ecaterina Caradja, a cărei urmaşă este controversata Brianna Caradja, a avut un destin spectaculos, pe care puţină lume îl cunoaşte. Născută în Bucureşti, ea a fost răpită în copilarie şi dusă în Anglia, unde a fost educată la cele mai bune şcoli. Cunoscătoare a cinci limbi, a devenit înger pentru sute de prizonieri de război, părinte-surogat pentru mii de copii abandonaţi, a fost prigonită de comunişti şi medaliată de americani. A fost măritată cu prinţul Constantin Caradja, a devenit personaj de carte şi a decedat la vârsta de 100 de ani, în Bucureşti.

Sylvia Sydney (1910 – 1999) – Concurenta elegantei Grace Kelly, muza lui Hitchcock şi fiica unei croitorese din Bacău, Sylvia Sydney, al cărei nume real era Sophia Kosow, a fost actriţă de film şi teatru, devenită celebră la Hollywood în anii ’30. A jucat alături de celebrii Spencer Tracy, Henry Fonda, Joel McCrea, Fredric March, George Raft şi Cary Grant. În 1952, a interpretat rolul Fantine în „Les Misérables”, pentru care a fost apreciată de critici şi care i-a deschis multe uşi în lumea cinematografiei. În 1973 a primit o nominalizare la Oscar pentru rolul secundar din „Summer Wishes, Winter Dreams”, iar în 1982 a primit premiul „George Eastman”, pentru întreaga carieră. A fost căsătorită de trei ori şi murit din cauza cancerului la gât, în New York.

Citeşte şi: Românce faimoase din „Micul Paris” (II)