Prizonierul istoriei

Apropo.ro / 30.07.2007, 17:42
Prizonierul istoriei
Principalul merit al biografiei semnate de Florin Țurcanu* consta în de-tabloidizarea imaginii lui Mircea Eliade: "demitizarii" vulgare și retoricii pseudo-justițiare de tipul "scheletul din dulap", autorul carții de fața le opune o perspectiva calma, documentata

Principalul merit al biografiei semnate de Florin Țurcanu* consta în de-tabloidizarea imaginii lui Mircea Eliade: „demitizarii” vulgare și retoricii pseudo-justițiare de tipul „scheletul din dulap”, autorul carții de fața le opune o perspectiva calma, documentata și rezonabila, atenta la circumstanțele atenuante, dar fara sa recurga la malversațiuni sofistice.

Evident, o astfel de investigație nu s-ar fi putut realiza daca Florin Țurcanu n-ar fi îndeplinit din capul locului doua condiții nenegociabile. Mai întai, e vorba de un aparat bibliografic aproape exhaustiv, adica de ceea ce le lipsește uneori biografilor „de nișa”, care tind sa-și proiecteze asupra obiectului propriile idiosincrazii disciplinare. Nimic, însa, din cartea lui Florin Țurcanu nu tradeaza o asemenea carența. Autorul acopera cu egala competența toate sectoarele pe care le parcurge: contextul socio-politic, istoria ideilor, conexiunile interdisciplinare, dinamica relațiilor (inter)personale – în niciuna din aceste situații Florin Țurcanu nu ar putea fi prins pe picior greșit. Apoi, baza documentara pe care o folosește autorul carții este de-a dreptul impresionanta: punctul ei forte nu e neaparat exploatarea operei, a jurnalelor, a corespondenței sau a relatarilor despre Mircea Eliade (în fond, asta e o sarcina obligatorie și la îndemana oricarui biograf…), cat defrișarea unor arhive din S.U.A., Franța sau Portugalia sau marturiile pe care autorul le-a obținut de la apropiații savantului. Acestui travaliu arhivistic minuțios i se adauga o alta calitate, care le lipsește adesea istoricilor „puri”: e vorba de pertinența corelațiilor pe care Florin Țurcanu le stabilește între biografie și opera, precum și între scrierile științifice și cele literare ale lui Mircea Eliade. Firește, nu rezulta de aici cine știe ce revelații hermeneutice (în fond, autorul nici nu și-a propus așa ceva), însa esențial este ca, vazand în viața lui Eliade o cronologie a operei (și invers), Florin Țurcanu reușește sa ofere un portret global de o coerența exemplara.

Înarmat cu asemenea instrumente, Florin Țurcanu explica în mod convingator treptele construcției personalitații eliadești: „adolescentul miop”, (auto)investirea sa ca „șef de generație”, experiența indiana, experiența legionara, relațiile cu Nae Ionescu, exilul portughez, începuturile consacrarii, recunoașterea deplina în „Lumea Noua”, reacțiile metodologice adverse și, mai ales, întoarcerea spectrelor trecutului. Teza care rezulta de aici („prizonierul istoriei”) descrie existența lui Eliade în termenii unui antagonism ireductibil între anistorism și istorism, între universalism și contingența. Ideea în sine nu este noua: dimpotriva, aceasta reprezentare poate fi dedusa (cum a și fost, de altfel), din eseurile și studiile eliadești de istorie a religiilor. Esențiale sunt, însa, mecanismele explicative prin care Florin Țurcanu arata cat de adanc a putut interioriza Eliade o asemenea viziune. Probabil ca în niciun alt caz definiția data de Marin Preda ființei umane (ca „divinitate înlanțuita de puterea circumstanțelor”) nu apare atat de elocventa. Iar, din acest punct de vedere, exista o anecdota care mi se pare semnificativa pentru modul în care Eliade a încercat (eșuand, desigur) sa împace sacrul și profanul, mitul și istoria. E vorba de reacția savantului în fața misiunii Apollo 11: „și totuși, atunci cand e nevoit sa se resemneze în fața spectacolului succeselor tehnologice, ca în momentul misiunii Apollo 11, gandirea sa cauta cu înfrigurare semnificația simbolica ce ar face acceptabil un asemenea eveniment. Eliade așteptase primul contact al omului cu suprafața lunii cu o nervozitate crescanda, își amintește Jonathan Smith: „Luna este un arhetip, deci nu ne putem atinge de ea. Ar fi o profanare.” Însa imaginea unui astronaut american legat printr-un „cordon ombilical” de o stație spațiala îl va convinge ca simbolismul arhaic al fecunditații și al regenerarii aplicat lunii se manifesta înca o data cu prilejul misiunilor Apollo. Astronauții nu erau altceva decat „embrioni” care, atingand solul lunar, regaseau pantecul matern.” (p. 597-598).

Acesta e cadrul în care trebuie situat – chiar daca asta nu însemna și scuzat – episodul legionar din biografia lui Mircea Eliade. Și, mai ales, atitudinea sa postbelica fața de mișcare. Firește, aici intervin și anumiți factori conjuncturali, în principal temerea lui Eliade ca o dezvaluire publica a derapajelor sale din tinerețe i-ar fi compromis iremediabil prestigiul de care se bucura în mediile academice occidentale. Oricum, natura și proporțiile angajarii legionare a lui Eliade, la sfarșitul deceniului patru, nu mai prezinta în momentul de fața prea multe secrete. De aceea, dilema morala privește atitudinea sa de dupa razboi. În orice caz, întrebarea daca Eliade a crezut „cu adevarat” dupa 1945 ca mișcarea legionara a fost o mișcare nociva în chiar fundamentele sale mi se pare de o importanța secundara (și, oricum, e greu de crezut ca i-am putea gasi vreodata un raspuns satisfacator). Esențiale sunt însa doua fapte, pe care Florin Țurcanu le puncteaza ireproșabil: 1. dupa 1945, Eliade nu a facut niciun gest public prin care sa se dezica de propriul trecut legionar (dimpotriva, s-a pus uneori în dezonoranta situație de a nega existența unui asemenea episod); 2. dupa 1945, niciun act public al lui Eliade nu ar putea fi interpretat ca fiind dictat de remanența unor convingeri legionare (rasism, xenofobie, antisemitism etc.).

Cat ma privește, cred ca posteritatea lui Eliade va depinde într-o masura deloc neglijabila de raportul dintre aceste doua „greutați”. Ce-i drept, Florin Țurcanu evita sa încline în mod decisiv balanța într-o parte sau într-alta. Însa meritul sau incontestabil ramane acela de a fi formulat corect termenii ecuației. De aceea, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei e o biografie care face cat zece monografii.

*) Florin Țurcanu, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, traducere din franceza de Monica Anghel și Dragoș Dodu, prefața de Zoe Petre, ediția a II-a revazuta, Editura Humanitas, București, 2007, 678 p.

Andrei Terian
Ziarul de Duminica (publicatie a Ziarului Financiar)

Tags: