Caniche

Cu siguranța, este cel mai popular câine al tuturor timpurilor! Adevarat, în ultimul secol, el a fost depașit, pe rând, în totul popularitații, de Ciobanesc German, Rottweiler, Westie, Golden sau Labrador. Și ce daca?! În comparație cu el, aceștia nu sunt decât niște nou-veniți, care au scos „nasul în lume” de cel mult o suta de ani.

Ceea ce nu înseamna nimic, în comparație cu istoria Canicheului. Pe vremea când marile „staruri” canine de azi nici nu existau, el era demult o adevarata vedeta.

Îl amuza pe Henric IV, a condus Franța din umbra alaturi de Richelieu, s-a plimbat țanțoș prin Versailles cu Ludovic XIV, s-a jucat cu Napoleon și Josefina.

Putem spune despre Caniche nu numai ca face parte din patrimoniul chinologic francez, ci și ca este cea mai populara dintre rasele selecționate de chinologia franceza. Ce-i drept, daca faceam aceste afirmații acum un secol, deja pașeam pe teren minat. Nu de alta, dar a fost o vreme când fiecare dintre marile puterile chinologice europene își revendica „paternitatea” rasei.

Astfel, daca ar fi fost sa-i credem pe germani, Canicheul era originar din nordul țarii lor. Apoi, italienii susțineau ca el provine din Piemonte. Iar pentru mulți francezi, Canicheul este un descendent direct al Barbetului, câine de aret cu par lânos și buclat, care a existat timp de multe secole în vestul Europei.

Actualmente, mulți dintre specialiști par a se fi pus de acord asupra teoriei conform careia stramoșul direct al Canicheului este Barbetul. Bine, bine, dar Barbetul? De unde a aparut el în Europa?! Unii spun ca ar fi fost adus de catre sarazini, acum mai mult de un mileniu.

Pe de alta parte, înca din vremea romanilor existau câini de vânatoare și de companie, cu par cârlionțat, tunși asemenea unui leu, așa cum se poate observa în câteva fresce. În fine, mai exista înca o teorie, ceva mai „internaționalista”: la originea Canicheului stau diverse încrucișari între numeroase tipuri de câini ciobanești și de vânatoare, din care au rezultat diverse rase, cum ar fi Komondor, Puli, Cao dÂ’Agua și Barbet.

Așa ca, vedeți dumneavoastra, originile lui mai îndepartate sau mai apropiate sunt destul de neclare și fac înca obiectul a numeroase dezbateri, uneori destul de aprinse.

Nici în privința denumirii rasei situația nu este mai „degajata”. Doamna Paule Étienne, secretar general al Caniche Clubului Francez, spune ca tipul de Barbet folosit la vânatoarea pasarilor de apa purta cândva denumirile cane – pentru masculi, și caniche – pentru femele, ambele cuvinte derivând (pentru motive evidente) din cuvântul canard, care înseamna rața, în limba franceza.

Tot doamna Étienne mai explica și ca, în trecut, termenul francez canichon însemna boboc de rața, caruia nu i-au dat înca penele. Prin deducție, Canicheul este descendentul Barbetului și a capatat numele pasarilor pe care le vâna. Și totuși, se știe ca Barbetul nu vâna doar rațe, ci și becațe și tot felul de pasari de apa. Pentru ca teoriile privind istoria și evoluția Canicheului nu au reușit sa fie pe deplin coerente și nici nu se bazeaza exclusiv pe date indubitabile, un grup de pasionați nord-americani chiar au inițiat un studiu intitulat Poodle History Project, în cadrul caruia aduna date din întreaga lume.

Continuând discuția asupra numelui rasei, nici macar nu este corect sa folosim singularul, caci rasa este cunoscuta sub mai multe denumiri, francezii fiind aproape singurii care îi spun Caniche.

Interesant este ca toate celelalte denumiri sub care este el cunoscut, în diverse limbi, fac trimiteri directe catre folosirea lui la vânatoarea pasarilor de apa. Latinii îl numeau aquaticus seninquisitor, iar italienii îi spun și astazi Barbone. În limbile anglo-saxone și germanice, de multe secole i se spune Poodle (Anglia) sau Pudel (Germania), termeni derivați din puden, care înseamna a se juca în apa. În fine, spaniolii și portughezii numeau câinii de acest gen pur și simplu… Câini de Apa. De altfel, și spaniolii și portughezii au selecționat și omologat fiecare câte o rasa cu aceasta denumire, ambele rase semanând foarte bine cu… ați ghicit: Canicheul!

Daca, începând cu antichitatea romana, câinii de tipul Barbetului sunt folosiți în special la vânatoare, observam ca în Evului Mediu, Barbetul era uneori și câine de companie, figurând pe blazoanele a numeroase familii de nobili. Înca de prin secolul al XII-lea, imaginea lui apare și în arta religioasa, fiind prezent în sculpturi, altoreliefuri și fresce. Cu timpul, îl întâlnim tot mai des drept companion al nobililor și regilor. De exemplu, este vestita povestea lui Boy, câinele prințului Rupert (nepotul lui Charles I al Angliei).

Din descrierile vremii reiese clar ca Boy era un Caniche, iar într-un document se spune ca „aparținea acelei rase atât de prețuite încât însuși Sultanul turcilor își trimisese ambasadorul sa obțina un pui”. Timp de trei ani cât a fost prizonier în Austria, prințul l-a avut pe Boy drept tovaraș de nadejde. Lordul Warburton, biograful prințului, scria: „Este foarte interesant sa observi acest om cutezator și neobosit cum se amuza încercând sa-și dreseze câinele și sa-i insufle disciplina pe care el însuși nu a putut sa o învețe niciodata”. Și Canicheul pitic Fortuné al împaratesei Josefina a intrat în istorie. În timpul Marii Terori instaurata de Robespierre, Josefina (care nu era înca soția lui Napoleon) se afla în închisoare și reușea sa comunice cu familia ascunzând mesajele în zgarda micuței Fortuné, care juca rolul de „curier de taina”.

Începând de prin secolul al XVIII-lea, se produc anumite schimbari care vor pecetlui soarta Barbetului și vor duce la apariția Canicheului modern. Pe de o parte, multe mlaștini încep sa fie asanate, așa ca vânatorii au din ce în ce mai puțin nevoie de ajutorul Barbetului. Apoi, sunt selecționate tot mai multe rase și tipuri de câini de vânatoare, iar Griffonii iau treptat locul Barbetului, unul dintre atuurile lor fiind parul aspru, mult mai rezistent și mai ușor de întreținut.

Mascarici și sofisticat cațel de salon
Pentru motivele mai înainte explicate, Barbetul își pierde destul de repede utilitatea și dispare. Dar nu dispare de tot, ci doar din crescatoriile de câini de vânatoare. Sa nu întrebați când s-a întâmplat asta, caci nimeni nu a reușit sa faca lumina, cu adevarat, în aceasta problema. Tot ce va putem spune este ca Barbetul parca a intrat în pamânt, în timp ce Canicheul este rasfațatul doamnelor. Cu alte cuvinte, am putea spune ca, de fapt, Canicheul este nimic altceva decât vechiul Barbet „reciclat” și cizelat.

Cu timpul, Canicheul ajunge și câinele preferat de circari și de comedienii ambulanți, aceștia apreciindu-i vivacitatea și deosebita inteligența. Și astazi, la orice circ din lume am merge, este imposibil sa nu existe macar un Caniche care sa „presteze” un numar comic sau de dresaj. Astfel, rasa își câștiga pentru totdeauna aura de cațel „savant”. De exemplu, zootehniștii englezi din secolul al XIX-lea admirau capacitatea craniana și numarul mare de circumvoluțiuni ale creierului Poodleului, considerând ca acestea sunt sursa inteligenței lui ieșite din comun.

Începând cu perioada Primului Imperiu francez, popularitatea rasei a crescut și mai mult, cunoscuta fiind dragostea deosebita pe care Napoleon I o purta Canicheului sau Moustache. Tot în timpul lui Napoleon I au aparut, la Paris, și primele saloane de toaletaj pentru Canichei, unde se realizau cele mai diverse și exotice tunsori. Cu toate acestea, schimbarea „statutului social” al rasei nu trebuie pusa nicidecum pe seama aspectului sofisticat pe care îl „arboreaza” o data cu apariția modei tunsorilor bizare.

Pentru Caniche, ca și pentru Barbet, tunderea blanii era o tradiție, aparuta cu multe secole în urma. Exista o fresca din timpul Romei Antice pe care se observa un fel de Caniche cu labele și trenul posterior tunse. În Franța, înca din secolul al XV-lea, exista mai multe reprezentari ale unor Canichei tunși „leu”. De exemplu, în vestita catedrala din Amiens, putem admira o pictura ilustrând scena decapitarii Sfântului Firmin, pictura în care se observa clar un Caniche toaletat.

Și în operele maeștrilor renascentiști italieni întâlnim câini cu tunsori „moderne”. La sfârșitul secolului al XVII-lea, în Franța, Canicheul (deseori toaletat) este unul dintre modelele preferate de pictorul animalier Oudry.

Teoriile privind motivul pentru care tunsoarea „leu” era atât de mult folosita sunt numeroase și variaza de la un autor la altul. Cea care predomina este, probabil, și cea mai veche, și figureaza în scrierile doctorului Caius, medicul reginei Elisabeta I a Angliei: „tunsoarea protejeaza câinele, îi permite o mare mobilitate și faciliteaza înotul.” Deci, la baza au stat „rezonuri” practice.

Patru talii, cinci culori
Oricât de „francez” ar fi Canicheul, dezvoltarea rasei nu este direct legata de Franța. Poodleul era bine-cunoscut și foarte apreciat în Anglia, de cel puțin un mileniu. Primul Club englez al rasei a fost înregistrat oficial în 1876, pe când francezii formeaza primul lor Caniche Club abia în 1926, adica jumatate de secol mai târziu! În Germania, ce sa mai vorbim: Canicheul, numit Pudel, era atât popular și de „împamântenit” încât unii chinologi îl considerau rasa germana. Așa ca, atunci când francezii și l-au „adjudecat”, s-au declanșat dezbateri furtunoase. Pâna la urma, FCI a pus capat discuțiilor, în 1936, când a declarat Canicheul rasa de origine franceza.

Așadar, Franța a fost cea care a elaborat primul Standard, în 1936, stabilind și împarțirea în trei varietați de talie: uriaș (numit și Standard), mijlociu și pitic.

La început, cea mai cunoscuta „forma de prezentare” era varietatea numita astazi Caniche mijlociu. Existau, ce-i drept, și exemplare de talie mai mare, dar erau mult mai rare. În ceea ce privește varietatea pitic, aceasta a aparut mai târziu și se pare ca selecția ei s-a realizat mai ales în Anglia.

Abia prin secolul al XVIII-lea, doamnele din Franța au început sa aprecieze și ele micii cârlionțați aduși din Anglia.

În 1955, crescatorii englezi și americani, dorind sa obțina exemplare de talie cât mai mica, au selecționat varietatea de Caniche Toy. Aceasta a fost acceptata de francezi și recunoscuta de FCI în 1985 și prezinta toate caracteristicile morfologice ale celorlalte varietați de talie, dar are înalțimea maxima de 28 cm.

Înalțimea la greaban trebuie sa fie singurul element care sa permita diferențierea între varietați: Standardul rasei este unic și are la baza descrierea Canicheului mijlociu (element pe care Clubul francez a uitat sa-l specifice în Standard, de unde și numeroasele nedumeriri pe care le va avea oricine citește Standardul, fara sa știe acest mic „amanunt”). Uriașii, piticii și Toy-ii nu trebuie sa difere de mijlociu decât prin talie, nu și prin proporțiile corporale. Nici în privința culorii, Canicheul originar nu etala o mai mare diversitate: nu existau decât culorile negru, alb și, mai rar, maro.

Celelalte doua culori au largit paleta abia în ultimele decenii. Griul (argintiu) a fost recunoscut doar în 1960, iar varietatea apricot a fost acceptata abia în 1977. Actualmente, indiferent de talie, culoarea neagra este cea mai apreciata de amatori. Urmeaza albul, maroul și griul. Cât privește repartizarea culorilor pe varietați de talie, observam ca maroul, chiar daca este foarte cald și placut, este o culoare destul de rara, mai ales la Toy și la uriași. De asemenea, exemplarele de Caniche uriaș apricot sau gri sunt extrem de rare.

Deși cele cinci culori par a fi suficiente, unele țari încerca sa mearga ceva mai departe. Americanii au obținut exemplare cu roba roșcata, iar germanii se distreaza producând și înmulțind exemplare bicolore (în special alb-negru). Evident, aceste doua variante sunt excluse din Standard, francezii considerându-le o erezie.

Vorbind despre diferitele varietați, sa nu uitam sa amintim și o veritabila „ciudațenie”: Canicheul cu par cordat, care nu este câtuși de puțin vreo invenție a chinologiei moderne, ci exista din timpuri imemoriale. Acest tip de par, totuși foarte rar întâlnit, are firele ceva mai groase, cu secțiune aproape patrata, care se grupeaza aproape de la sine în șnururi. În realitate, Canicheul cordat este chiar…

mai rar decât îl întâlnim: multe dintre exemplarele „cordate” pe care le vedem sunt, de fapt, tot Caniche cu par buclat, jurubițele fiind formate forțat. Oricum, puținii amatori ai acestei varietați de par (varietate care nu se arbitreaza separat) sunt niște curajoși în toata puterea cuvântului, caci întreținerea blanii cordate nu este deloc ușoara.

Daca luam în considerare numarul varietaților de talie și culoare, putem spune ca marea familie a Canicheului este compusa din 20 de membri. Încrucișarile între culori sunt strict interzise: în asemenea cazuri, s-a constatat apariția unor exemplare cu colorit diluat, defectuos și chiar bicolor.

Sigurele încrucișari acceptate sunt cele între varietațile de talie „învecinate”, dar numai în condițiile în care Clubul de rasa considera ca exista motive întemeiate și emite o aprobare în acest sens. Chiar daca asemenea încrucișari nu trebuie încurajate și nu sunt acceptate decât foarte rar, ele sunt utile caci permit pastrarea variabilitații genetice în cadrul varietaților de talie și evita apariția unor diferențe morfologice nete între categoriile de talie existente, diferențe care altfel ar putea duce la scindarea în mai multe rase.

Un câine pentru oricine
Canicheul pare a fi singura rasa care se poate potrivi oricarei familie și oricarui stapân. Este un as, un câine extraordinar, care dorește permanent sa lucreze, evident din placere și pentru a-i fi stapânului pe plac. Dar la ce poate fi el folosit? La orice! Nu și-a pierdut aproape deloc aptitudinile de aportor și înotator. Despre folosirea lui la circ, ce sa mai vorbim? Este inegalabil și inepuizabil! Docil și inteligent, este folosit drept câine pentru nevazatori și pentru terapie.

Poate nu va vine a crede, dar daca este instruit corespunzator, poate face și munca unui câine de mânat oile (sunt câțiva entuziaști care au încercat și așa ceva)! La Agility, poate face minuni și este deseori ocupant al podiumurilor. Are un nas excelent, așa ca poate fi câine de urma și chiar sunt multe exemplare utilizate în poliție, pentru depistarea diferitelor substanțe. În ultimele sute de ani, nu puține au fost relatarile despre Canichei care și-au însoțit stapânii pe câmpul de lupta, unii devenind chiar mici eroi, folosiți drept câini sanitari sau ca „detectori de spioni”.

Așa ca nu ezitați sa va dresați Canicheul și sa încercați sa-l învațați sa faca tot felul de lucruri! El abia așteapta: acest gen de activitate mentala îl face fericit.

Din tot ce face oricare alta rasa, un singur lucru nu-i poate fi cerut Canicheului: sa fie câine de atac, adica specializat în paza și protecție. Desigur, își avertizeaza stapânii când apare un intrus, dar violența îi este necunoscuta și așa trebuie sa ramâna. Rarele cazuri de exemplare agresive apar numai și numai din vina condițiilor în care acei câini au fost crescuți.

Cu toate combinațiile lui de talii și culori, Canicheul poate satisface orice gust. Stapânii de Caniche pot avea orice vârsta, pot locui oriunde, în apartament sau la curte. Desigur, trebuie facute unele diferențe de nuanța. Toy-ul și piticul nu pot trai afara, caci nu suporta temperaturile scazute.

În schimb, talia lor redusa permite stapânilor sa își ia câinele cu ei pretutindeni. Cu toate acestea, nici Canicheii de talie mica nu sunt sedentari: au nevoie de activitate fizica și adora sa se zbenguie cât e ziua de mare. Uriașii pot trai bine și afara și sunt preferați de persoanele sportive. În plus, uriașul negru are, datorita culorii, un aer de câine de paza.

Indiferent de talie sau culoare, Canicheul este deosebit de vesel, iubitor, atașat de stapâni, jucauș și plin de viața. Nu este un leneș, dar nici excesiv de energic. Pe cât este de extrovertit, pe atât știe sa fie de discret, atunci când este cazul. Ideal tovaraș de joaca al copiilor, se poate înțelege foarte bine și cu celelalte animale din familie, chiar și cu pisicile. Un singur lucru nu poate suporta: sa traiasca neglijat de catre stapân, izolat undeva într-un padoc!

Întreținere
Parul lui, deși pare greu de întreținut, nu necesita sa fie periat mai des de o data la 2-3 zile. Nu are perioade de napârlire puternica și nici nu miroase „a câine”. Daca nu este un exemplar care urmeaza sa fie prezentat în expoziții, blana poate fi tunsa permanent, dupa modelul numit puppy: ras pe labuțe, scurt pe restul corpului (circa 2 cm), eventual cu „cascheta” pe cap și pompon în vârful cozii. Parul de pe frunte trebuie împiedicat sa intre în ochii câinelui, fie tunzându-l mai scurt, fie prinzându-l pe creștet, cu un clips.

Din nefericire, popularitatea imensa de care Canicheul se bucura de atâta timp a avut și efecte nefaste, inducând numeroase probleme de sanatate. În cadrul tuturor varietaților au fost diagnosticate maladii ereditare: displazie de șold, atrofie progresiva a retinei (PRA), cataracta juvenila, surditate, epilepsie (destul de frecventa), disfuncții tiroidiene, maladiile Cushing și von Willebrand.

În plus, la varietațile Toy și pitic apar înca doua afecțiuni ortopedice: maladia Legg-Perthes și luxația congenitala de rotula. Orice Caniche uriaș poate fi afectat de sindromul dilatație-torsiune de stomac. Tot la varietatea uriaș s-au repertorizat și cazuri de adenita sebacee cu hiperkeratoza și disfuncții autoimune, cum ar fi maladia Addison și anemia hemolitica autoimuna.

De dragul lor…
De-a lungul istoriei și pâna azi, nu puține au fost marile personalitați vrajite de farmecul acestui minunat companion care este Canicheul: pictorul englez Thomas Gainsborough, scriitorii Victor Hugo, Edmond Rostand, John Steinbeck sau Thomas Mann, filozofii Schopenhauer și Maeterlinck (Canicheul lui se numea Adhemar, adica… Neînțelesul). Lista este, însa, mult, mult mai lunga.

Churchill, de exemplu, la întoarcerea din calatoriile oficiale, era întotdeauna așteptat, chiar la gara sau pe aeroport, de catre Canicheul sau. Apropiații lui Richard Wagner spuneau ca cel mai bun prieten al compozitorului a fost Canicheul Peps, de care a fost nedesparțit timp de 13 ani. Puțini știu ca Chopin a compus Valsul la minut, numit și Valsul cațelușului, inspirat fiind de giumbușlucurile pe care le facea unul dintre puii de Caniche ai scriitoarei Georges Sand.

Cât despre capetele încoronate sau artiștii celebri care au iubit Canicheii, daca ar fi sa alcatuim o lista, ea s-ar întinde pe câteva pagini.

Dar nu pot încheia acest capitol fara sa va relatez o poveste deosebit de frumoasa (aparuta și în ziarul Washington Post Magazine, în 1998), care ne arata, printre altele, și ce înseamna, cu adevarat, civilizație. La începutul secolului trecut, soții Morton și Elisabeth Mitchell au cumparat un teren în sudul New Yorkului, dorind sa-și construiasca acolo o casa. La scurt timp, batrânul lor Caniche Bock a murit și a fost înmormântat pe noua proprietate, sub o mica piatra funerara.

Cum și domnul Mitchell a murit înainte sa se construiasca vila, vaduva sa a donat municipalitații terenul, în scopul de a fi transformat în parc. Pe actul de donație, ea a specificat ca dorește ca mormântul câinelui sa nu fie deranjat. În New Yorkul de astazi, terenul este numit Parcul Mitchell.

Mormântul lui Brock, marcat de aceeași piatra și înconjurat cu un garduț de lanț, se afla chiar în mijlocului spațiului amenajat pentru jocul copiilor. Iata o lecție de dragoste și de civilizație care ar trebui învațata de catre orice copil!

Reglementari internaționale
În expoziții, conform reglementarilor FCI, varietațile de talie se arbitreaza separat. În cadrul varietaților, de asemenea se face separarea pe grupe de culori, titlurile CACIB atribuindu-se astfel:

Caniche uriaș
* alb, maro și negru – un singur titlu CACIB
* gri, apricot – un singur titlu CACIB

Caniche mijlociu
* alb, maro și negru – un singur titlu CACIB
* gri, apricot – un singur titlu CACIB

Caniche pitic
* alb, maro și negru – un singur titlu CACIB
* gri, apricot – un singur titlu CACIB

Caniche Toy
* un singur titlu CACIB pentru toate culorile

Elemente de Standard
DEFECTE FRECVENTE
* Absența stopului sau stop prea pronunțat.
* Trufa mica și insuficient deschisa, sau prea mare; trufa decolorata sau patata; pete fara pigment.
* Bot prea subțire sau ascuțit, nas convex.
* Prognatismul inferior se va penaliza în funcție de gravitate. Dinții îngalbeniți în urma unei maladii nu constituie defect, daca sunt corect implantați. Dinții prost aliniați constituie un defect proporțional cu gravitatea iregularitații. Toți incisivii, caninii, premolarii și molarii trebuie sa fie prezenți. Absența unui PM1 nu se penalizeaza; absența a doi PM1 – calificativ maxim Excelent; absența a trei premolari (3PM1 sau 2PM1 și 1PM2) – calificativ maxim Foarte Bine. Absența unui tubercul (M1 și M2 pe maxilarul superior, M2 și M3 pe maxilarul inferior) nu se penalizeaza.
* Ochi prea mari sau prea mici, de culoare insuficient de închisa, sau cu reflexe roșcate.
* Urechi prea scurte, prea înguste sau purtate pliat.
* Crupa teșita.
* Coada curbata pe spate, prea subțire sau prinsa prea jos.
* Câine prea înalt pe picioare.
* Membre posterioare prea drepte.
* Mers fluid sau întins.
* Insuficienta pigmentație generala, pleoape depigmentate.
* Lipsa parului în jurul ochilor.
* Par rar sau fara elasticitate.
* Culoare incerta sau neuniforma. Se tolereaza un pic de alb pe piept.
* Nici un exemplar cu semne de naninsm nu poate primi Excelent. Cele mai evidente semne ale nanismului sunt: craniu globulos, dispariția crestei occipitale, stop marcat, ochi proeminenți, bot ascuțit, prea scurt sau carn, maxilar inferior retractat, barbie nemarcata.
* Exemplar rautacios, agresiv sau prea nervos.

DEFECTE ELIMINATORII
* Absența expresiei tipice a capului.
* Prognatism superior.
* Lipsa unui incisiv.
* Absența cozii.
* Pinteni sau urme ale acestora pe membrele posterioare.
* Roba care nu este monocolora.
* Pete albe.
* Alb pe labe.
* Înalțime peste 62 cm.
* Exemplarele care nu sunt toaletate conform Standardului nu pot fi arbitrate în expozițiile de frumusețe, dar sunt primite în arbitrajele de acordare a dreptului de reproducție.