Cracovia, orașul dragonului. Sau al turiștilor?

„Știți, Cracovia a fost odata capitala Poloniei”, este primul lucru pe care îl aud dupa sosire, chiar de la șoferul de taxi care ma duce spre centrul orașului. O spune cu aceeași mândrie cu care ar fi spus-o chiar primarul. Și continua: „Varșovia e un oraș comercial, poluat și aglomerat. Adevarata viața e aici, la Cracovia”.

Știam ca între locuitorii celor doua mari orașe poloneze exista o rivalitate de tip capitala-provincie, însa Cracovia m-a convins repede ca are argumente puternice în aceasta „disputa”.

Orașul din sudul Poloniei respira o atmosfera istorica și în același timp relaxata. Nu e nevoie de nici un șofer de taxi care sa-ți spuna asta. Cladirile din centrul vechi, în contrast cu zecile de terase raspândite în toata Piața Centrala, saltimbancii care jongleaza o minge sau se prefac în statui vii pentru un zâmbet și un ban din partea ta, mașinuțele ca în parcul de distracții unde ești invitat sa urci pentru un tur al orașului, toate contribuie la aerul de vacanța pe care Cracovia îl capata în lunile de vara.

Daca aveți o dupa-amiaza libera și vi se pare o idee buna sa calatoriți… înapoi în timp, nu ratați Castelul Wawel, unde au trait regii Poloniei pe vremea când capitala se afla la Cracovia. Aleile din jurul castelului și curtea interioara le-am gasit pline de turiști straini galagioși, care pareau mult mai preocupați de aparatele foto decât de poveștile ghizilor despre vechile ziduri ale curții regale. Așa ca am facut și eu câteva poze (cu statuia dragonului –simbol al orașului), ca sa fiu în ton cu ei, și am plecat mai departe.

La câțiva kilometri de oraș se afla un obiectiv turistic de care locuitorii sunt foarte mândri. Deși la început nu mi s-a parut o idee buna, gândindu-ma la o locație cu profil asemanator din România, vizita la mina de sare Wieliczka a facut toți banii. Apropo, biletul costa 8 dolari, și în zilele mai aglomerate pe aici trec pâna la 7.000 de turiști! În jur sunt construite 10 hoteluri, iar magazinele, restaurantele și celelalte facilitați din zona transforma acest obiectiv turistic într-o adevarata mașina de facut bani.

Turul minei de sare începe la 60 de metri sub pamânt, pe care, pentru a intra în atmosfera, turiștii îi coboara „la picior”, pe scari. Sunt „doar” vreo 300 și ceva de trepte din lemn, adica vreo 60 de etaje pe care, daca mai ai și ghinionul sa fii mai înalt de 1,70 m., le cobori și cocoșat. Dupa vreun sfert de ora de coborât începusem sa ma întreb daca nu cumva numai în asta consta vizitarea minei. Noroc ca m-am înșelat.

Odata ajunși în galeriile de sare, am avut o prima surpriza placuta, care m-a facut și sa realizez dimensiunile investițiilor facute aici. Salile pe care urma sa le vizitam de-a lungul a 2 ore și ceva (și care nu reprezentau decât aproximativ 2% din totalul minei de sare) erau încalzite artificial, cu aer condiționat. Învațat cu temperatura semi-polara din mina de sare vizitata în România, cele 15-20 de grade din salile de la Wieliczka mi-au parut de-a dreptul canicula.

E drept însa ca partea turistica a minei poloneze se afla mai aproape de suprafața pamântului, adâncimea maxima la care am ajuns fiind de 125 de metri. Unde ne aștepta o alta surpriza. Nu prea ne-a venit sa credem când ghidul ne-a spus ca avem ocazia sa sunam pe cineva de la 125 de metri adâncime, dar chiar așa era. Aveam semnal pe telefonul mobil, datorita investiției facute aici de unul dintre operatorii de telefonie mobila din Polonia.

Un alt lucru demn de amintit despre mina de sare ar mai fi salonul cel mare, cu podeaua sculptata artistic, candelabrele imense din cristale de sare și capela unde în fiecare luna se oficiaza câteva casatorii (salonul se închiriaza pentru 800 de euro pe ora). De asemenea, grota imensa, întunecata, aproape inundata de un lac de apa sarata, unde intrai bâjbâind și întrebându-te de ce nu ți-au dat macar o lumânare ca sa vezi pe unde calci, pentru ca în minutele urmatoare sa asiști, mut de uimire, la un spectacol de sunet și lumina impresionant. Pe muzica clasica a cui altcuiva, decât a polonezului Chopin.

Odata reveniți la suprafața pamântului, dupa atâta plimbare printre blocurile de sare, am simțit nevoia sa gasesc un loc unde sa pot folosi sarea într-un mod mai constructiv. Și am avut de unde alege, pentru ca în piața centrala și în împrejurimi sunt sute de restaurante, cu cele mai diverse tipuri de bucatarii. Mai sarate sau mai nesarate, dupa gustul fiecaruia, dar daca veniți direct din mina de sare, ca mine, ceva îmi spune ca nu va veți înghesui la saramura de pește.

Oricum, în Cracovia aveți de unde alege. Atmosfera în restaurantele din centru este ospitaliera, fara sa exagerez. Și nu vreau sa spun ca veți fi întâmpinați cu pâine și sare (ah, iarași sare?!), ci ca toți ospatarii sunt deosebit de amabili, zâmbesc frumos, și, cel mai important pentru siguranța stomacului dumneavoastra, vorbesc engleza foarte bine. Deci nu va trebui sa comandați la întâmplare, pentru ca ospatarul va va explica pe îndelete „cu ce se manânca” fiecare fel, sau cum sunt vinurile și deserturile.

Daca va place totuși aventura, puteți sa experimentați felurile de mâncare tradițional poloneze, ale caror denumiri oricum sunt imposibil de pronunțat, singura metoda valabila de comunicare cu ospatarul pe tema asta ramânând aratatul cu degetul pe meniu. Însa nu va faceți probleme, exotismul se oprește la denumire, pentru ca bucataria poloneza se bazeaza destul de mult pe carne, cartofi, oua și alte ingrediente nu foarte neobișnuite pentru obiceiurile românești.

Am plecat din Cracovia nu înainte de a remarca patriotismul local pentru Wisla. Nu am înțeles foarte bine daca era vorba de râul care strabate orașul, sau de echipa de fotbal cu același nume, dar e posibil sa fi fost amândoua. Eu cel puțin, cu gândul la „curațenia” Dâmboviței din București, precum și la situația fotbalului românesc, le-am apreciat apreciez pe amândoua.

Mihai Mușatoiu