INTERVIU: Ana Covalciuc (”Lebensdorf”): „Iubesc teatrul pentru prezența și intensitatea lui, iar filmul este o aventură și o bucurie de fiecare dată”

Actrița Ana Covalciuc iubește teatrul pentru adrenalină, pentru felul în care fiecare spectacol e unic, azi, „aici și acum”. Consideră filmul o aventură și o bucurie și a venit la castingul pentru rolul Giulia din filmul ”Lebensdorf”, în regia lui Vali Hotea, din curiozitate.

Ana Covalciuc a vorbit cu Apropo despre rolul din ”Lebensdorf”, despre film, teatru, provocări, lecții și proiecte de viață.

Ce te-a determinat să vii la castingul pentru ”Lebensdorf”?

Curiozitatea. Voiam să văd despre ce e vorba și cred că poți să faci asta doar dacă te duci să te întâlnești cu oamenii din echipă. Vezi cum merge proba, cum te simți cu partenerul, afli mai multe despre scenariu, despre stilul în care va fi filmat… Eu merg la (aproape) toate castingurile la care sunt invitată. Mai ales că sunt, de fapt, atât de puține la noi. Fiecare casting e și o întâlnire, dar și un exercițiu, până la urmă. 

Ce-ți place cel mai mult la personajul pe care îl joci?

Relaxarea Giuliei. Prezența. Asumarea. Faptul că nu are o „agendă” și ia lucrurile așa cum sunt. Simplu și sincer. 

Ce ți s-a părut cel mai complicat la rolul ăsta?

Fragmentarea scenelor. Giulia are scene scurte, intercalate cu aventurile personajului principal prin București și Berlin. Era nevoie să găsesc o măsură foarte precisă ca ea să fie o prezență luminoasă, relevantă, dar construită din scene scurte, să fie simplă și asimilabilă vieții de la sat, dar totuși exotică pentru cei de acolo. E ca și cum ai avea de interpretat un instrument într-o orchestră, care are de cântat doar câteva note, din când în când, dar pe tot parcursul concertului. Nu prea ai voie la note false, trebuie să fii foarte precis. Iar filmul, tehnic vorbind, îți cere un fel de atenție anticipativă, că nu știi (ca actor) de fapt ce rămâne după montaj și dacă „notele” tale vor pica fix unde le-ai gândit tu pe „portativ”. E nevoie de multă intuiție, dar și de măsură, și până la urmă, de încredere. 

Film sau teatru? Ce te atrage la fiecare și în care te regăsești mai mult?

Iubesc teatrul pentru prezența și intensitatea lui. Pentru adrenalină, pentru felul în care fiecare spectacol e unic, azi, „aici și acum”, de fiecare dată altfel, în relație cu publicul din seara respectivă. E o chimie magică între actori și spectatori și se hrănește din puterea asta asta de a actualiza ceea ce faci. Cred că exercițiul ăsta ne face și pe noi, ca oameni, să ne „actualizăm”, să ne ținem proaspeți. Curioși, prezenți. Sper, cel puțin. 

Iar filmul e minunat pentru capacitatea de reda povești/evenimente /istorii, fără limită de mijloace. E o aventură și o bucurie de fiecare dată. De la echipa nou sudată în mâinile căreia „te lași” pur și simplu, până la toate stilurile de limbaj pe care le poți folosi, felul în care poți insera detalii, felul în care poți „manipula” spectatorul, în cel mai bun sens.

Care au fost cele mai grele roluri pe care le-ai avut până acum?

Nu știu. Nu m-am gândit niciodată în termenii ăștia. „Greu” sau „ușor” … Fiecare rol reprezintă o provocare, indiferent de întindere, mai ales dacă îți propui să construiești ceva viu, credibil, autentic, și mie îmi plac provocările. 

Bănuiesc că există multe feluri de „greu”, punem de multe ori extra presiune pe noi apropo de cum ar trebui să fie sau să „iasă” un personaj, dar de asta îmi place meseria asta, fix pentru cum poți să faci „greul” ăsta posibil și credibil, interesant. 

Care este cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o din teatru?

„Azi, aici, acum” . Cel mai important lucru pe care îl ai de făcut este să fii prezent. Publicul din seara asta nu mai vine altă dată, deci e „acum ori niciodată”. Asta e șansa noastră să trăim, să ne simțim vii, să nu lăsăm zilele să treacă pe lângă noi. 

La ce proiecte lucrezi în această perioadă?

Cresc 2 copii. Glumesc. Dar nu chiar. Să zicem că e cel mai complex „proiect” în care mă aflu. Un proiect „life changing”.

Apoi e proiectul hibrid „Bildungswoman” în regia Elenei Morar, o combinație de teatru cu film și multimedia care sondează tema identității feminine. El a avut o premieră online, ca adaptare la contextul pandemic, dar scopul nostru este să îl performăm în fața unui public în carne și oase, să provocăm o dezbatere, cum s-a întâmplat și online. Este un proiect foarte special, despre rolurile pe care le joacă o femeie de-a lungul vieții ei, despre moștenirea pe care fie o dă mai departe, fie o reneagă, despre poveștile noastre personale, dar și ale tuturor. 

Și ar mai fi ceva în pregătire pentru la  primăvară, un proiect absolut nou, într-un teatru independent, și un proiect de teatru cu adolescenți, dar la cât de greu merg lucrurile în pandemie, prefer să le anunț când se concretizează. 

Foto: Vlad Bâscă / microFILM

CITEȘTE ȘI: „Lebensdorf”, în regia lui Vali Hotea, din 11 februarie în cinematografe

“Roxanne” în premieră mondială la Locarno