John Vorhaus

– Ce v-a adus în România?
Am venit în România în 2001. Cineva m-a văzut şi m-a invitat aici pentru un workshop. În decembrie anul trecut, am fost invitat din nou. Probabil, oamenilor de aici le place ce am eu de spus. Am început un contract de şase luni – consultant de creaţie, care se termină zilele astea. Eu ştiu să scriu şi să predau. Să dezvolt poveşti urmînd un curs logic, dar în care să fie mereu răsturnări de situaţie.

– E diferită munca de aici faţă de cea din SUA?
Da, aici toată lumea vorbeşte limba română… Eu habar n-am. Ca să răspund serios la întrebare, în America, comedia de situaţie are 50 de ani de experienţă, plus încă 25 de ani cît a fost doar la radio. Facem acest gen de program de mult timp. E adevărat, comedia de situaţie nu înseamnă artă. Dar am ajuns să fim sofisticaţi în munca noastră şi, cel mai important lucru, ne-am educat publicul să fie la fel de sofisticat ca şi noi, cei care scriem. Publicul din România nu e atît de antrenat. Să luăm, spre exemplu, serialul ”La bloc”, ajuns deja la cel de al 12-lea sezon. O perfor­man­ţă! E foarte bun, dar, peste cinci ani, dacă va continua, o să fie demodat. Pentru că publicul va dori să vadă comedie care ape­lează la emoţii. Comedie care să vorbească despre crizele din sufletul personajelor, mai degrabă decît despre cele din corpul lor.

– Asta e ceea ce deja încer­caţi în ”Războiul sexelor”?
Am încercat să găsim exact partea de mijloc între telenovelă şi stand up comedy. Să oferim un produs bun oamenilor care vor o producţie zilnică, dar şi acelora care vor să rîdă.

– De ce ”Familia Bundy” a avut acel succes uriaş?
Pentru că era o comedie în care oamenii îşi făceau toate răutăţile posibile. Săracul Al Bundy! N-am văzut om mai oropsit ca el în toate serialele de comedie! În plus, personajele interac­ţi­onau extrem de puternic. De fapt, aşa se face comedie. Pui lucruri antagonice în aceeaşi minte – a unui scenarist – şi îl laşi să se gîndească pînă îi explodează creierul.

– Cum aţi ajuns specialist în comedie?
În viaţa mea, am bătut toată lumea să predau cursuri despre comedie. Acum, sînt la cel de-al 32-lea contract din viaţa mea. Am scris aproape 10 cărţi, din care 6 despre pocher. Ador jocul acesta. Te învaţă aproape tot despre oameni: ce le place, ce nu le place, cum reacţionează.

– Sînteţi bogat?
Am idei şi îmi place munca mea. Dar să pun pixul jos şi să spun “gata”?! Uite cum văd eu bogăţia: să îţi închizi afacerea şi să trăieşti pînă la adînci bătrîneţi făcînd ceea ce îţi trece prin cap. Din punctul acesta de vedere, nu sînt bogat. Supravieţuirea înseamnă să ai mîncare şi pentru asta îţi trebuie bani. Eu încă trăiesc cu frica că n-o să mai am bani, deşi cifrele din cont nu spun că aş sta prost. Dar tocmai această frică mă face să continuu să muncesc. Aşadar, aceasta e cea mai tare motivaţie ca să faci ceva în viaţă.

– Ce le spuneţi învăţăceilor dvs.?
Unul dintre colegii mei m-a întrebat ieri cum să scrie. Eu i-am spus să conceapă dialoguri puter­nice şi pozitive. Dacă un text e puternic în ceea ce priveşte înţe­lesul, vei avea audienţă. Dacă e pozitiv, faci un lucru bun pentru cei care se uită. Nu e nimic com­plicat în treaba asta.

– Încotro mergeţi acum?
O să merg să-mi vizitez nepoata. Nu vreau să fiu un bunic clasic! Pe nepoţii mei i-am învăţat pocher. Am făcut ceva necazuri familiei. Unuia îi povesteam despre un unchi care, de fapt, nu exista. Pînă într-o seară, cînd mi-a spus: “Nu-i aşa că unchiul ăsta nu există?”. Cam asta e şi esenţa comediei. Să interacţionezi, să faci poveşti peste poveşti şi apoi să le răstorni total cu o singură replică şi astfel îţi aduci spectatorii la punctul 0.