Rottweiler

Apropo.ro / 12.08.2004, 13:03
Rottweiler
La începutul secolului al XX-lea, Rottweilerul, "pasarea Phoenix a speciei canine" – așa cum avea sa-l denumeasca Albert Graf, cel care a stat la baza crearii și selecționarii acestei rase – a renascut. Deși recunoscut de mult timp ca fiind o rasa aparte,

La începutul secolului al XX-lea, Rottweilerul, „pasarea Phoenix a speciei canine” – așa cum avea sa-l denumeasca Albert Graf, cel care a stat la baza crearii și selecționarii acestei rase – a renascut.

Deși recunoscut de mult timp ca fiind o rasa aparte, Rottweilerul a devenit celebru datorita aspectului sau impunator cât și datorita însușirilor care îl definesc drept un câine de paza și aparare foarte eficient: curajos și inteligent, cu un caracter foarte puternic, dar și cu o dorința de munca formidabila. Rottweilerul s-a impus cu rapiditate în toate colțurile lumii, datorita utilizarilor sale multiple, atât în armata cât și în poliție, însoțitor pentru nevazatori și câine utilitar pentru situații de necesitate și catastrofe.

Cu 2000 de ani în urma, când legiunile romane marșaluiau prin trecatoarea St. Gothard și se stabileau în provincia Germania, soldații erau însoțiți de niște câini mari, robuști, care erau recunoscuți ca fiind de tip molossoid. Acești câini erau indispensabili trupelor romane, ei fiind folosiți drept câini de lupta, câini ciobanești și câini de cireada în același timp, jucând un rol foarte important în slujba omului.

Deoarece în acea perioada nu existau mijloace de refrigerare sau conservare, romanii își deplasau cirezile pe distanțe foarte mari, pentru a avea cu ce se hrani. Sarcina acestor câini era de a îndruma și pazi vitele, ei luptându-se la nevoie cu animalele salbatice care le atacau.

O data ieșiți din trecatoarea St. Gothard, romanii cuceresc orașul Wil, cunoscut ca fiind un mare centru comercial și un important târg de vite. Datorita faptului ca în acest oraș casele erau construite în mare parte din piatra roșie, târgul preia denumirea de Rottwil, ulterior transformata în Rottweil. Aici are loc încrucișarea dintre molossoizii romanilor și câinii autohtoni, care erau, la rândul lor, câini de cireada și aprigi paznici, cunoscuți sub denumirea de Câinele Macelarului.

Aceste încrucișari dau naștere unui câine asemanator Rottweilerului din zilele noastre, care se raspândește rapid în orașul Rottweil și în împrejurimi. Din motive lesne de înțeles, aspectul acestor câini era mai puțin important decât calitațile lor utilitare. Erau chiar lasați sa se înmulțeasca cei cu alb în jurul gâtului și pe labe, și nu deranja nici faptul ca unii aveau subpar mai lung decât parul tector sau ca nuanțele marcajelor de foc erau foarte diferite.

În schimb, se ținea cont foarte mult de talia lor, exemplarele mari și grele fiind de nedorit, ele nefacând fața la muncile la care erau supuse.

Negustorii de vite, care erau și macelari, creșteau acest câine numai pentru calitațile lui, pentru inteligența și curajul de care dadea dovada. Una dintre legende povestește cum ca seara, când plecau de la târg și se opreau sa petreaca la unul din birturile din apropiere, negustorii, din motive de siguranța, legau saculeții cu bani de zgarzile câinilor, care ramâneau sa aștepte afara.

Devenind peste noapte un câine de mare încredere pentru negustorii din orașul amintit (cei care „se respectau” deținând chiar trei sau patru exemplare), rasa preia numele de Buvier de Rottweil sau, mai simplu, Rottweiler.

Renascut din propria cenușa
La începutul secolului trecut, o știre despre un Rottweiler care a scapat o femeie din mâinile a paisprezece marinari a aparut în toata presa germana și, astfel, dintr-o data, Rottweilerul a devenit faimos, recâștigându-și popularitatea. A fost o „sincronizare” perfecta, caci, în acea perioada, rasa risca sa ajunga în pragul dispariției.

În 1900, o lege germana interzisese deplasarea în mers a cirezilor, pentru a proteja drumurile și a pașunile. Aceasta a facut ca brusc Rottweilerul sa nu mai fie un auxiliar indispensabil macelarilor și negustorilor de vite. Din fericire, chinologii deja începusera sa fie interesați de rasa, printre ei numarându-se și pictorul Albert Kull (care va fi și proprietarul primului exemplar înregistrat oficial). Alaturi de prietenul sau Karl Krauf (președinte al Asociației Prietenii Câinelui), Kull începe lupta pentru salvarea Rottweilerului de la dispariție. În 1901 se redacteaza și primul Standard.

Apoi, în 1905, la o expoziție din Heidelberg, asistența cere sa fie adus un câine dintr-o rasa mai rara. Un fabricant pe nume Albert von Graf, pe atunci crescator de Teckeli, se prezinta cu un mascul de Rottweiler, pe nume Merat, cu care și câștiga premiul Cel mai frumos câine al expoziției. La insistența Asociației chinologice din Heidelberg, el îl pastreaza pe Merat și preia frâiele acestei rase, alaturi de Walter Schnader și Otto Kell. Graf pleaca în orașul Rottweil, unde gasește o femela de vânzare, pe care o ia și o împerecheaza cu Merat.

Din pacate, dupa fatare, femela moare și lasa în urma doar șase pui, aceasta determinându-l pe Graf sa plece iarași în cautarea altor exemplare. Întâmplarea face ca el sa gaseasca un câine deosebit, în vârsta de un an, pe nume Russ. Acest mascul se va dovedi mai târziu ca fiind patriarhul Rottweilerului modern.

Clubul Național de Rottweiler al Germaniei (ADRK)
La 13 ianuarie 1907, ia ființa cel mai vechi Club la rasei, denumit Clubul German de Rottweiler, cu sediul la Heidelberg. Clubul este condus de Albert von Graf și Hans Gennerich care, imediat, redacteaza un Standard și înființeaza Cartea de Origini a rasei, în care sunt înscriși Russ von Brückenbuckel cu DRK nr. 1 și Ralph v. Neckar cu DRK nr. 2. De asemenea, primele canise înregistrate în aceasta Carte de Origini au fost: von Brückenbuckel (proprietar Albert Graf), von Neckar (proprietar W. Schrader), von Holstein (proprietar Otto Hell) și von der Waterkant (proprietar Hans Gennerich).

Scopul acestor canise a fost de a selecționa și crea un câine de paza și aparare, util poliției. Acest lucru s-a reușit în anul 1910, prin exemplarul Max von der Strahenburg, DRK nr. 48, care s-a evidențiat atât în intervențiile de zi cu zi ale poliției, cât și prin câștigarea a numeroase examene de lucru.

Dupa redactarea Standardului, o parte dintre membrii fondatori, deranjați de faptul ca nu se specifica talia maxima acceptata și nu exista prevederi despre structura parului la Rottweiler, au parasit Clubul și au format un altul. Acesta avea sa ia denumirea de Clubul de Rottweiler din Sudul Germaniei, cu sediul tot la Heidelberg, având, bineînțeles, un Standard propriu. Totuși, la scurt timp dupa înființare, acest Club s-a dizolvat.

Apoi, în 9 decembrie 1913, s-a înființat un al treilea organism: Clubul International de Rottweiler, avându-l ca președinte pe Emil Steiefel din Stuttgart. Într-un timp foarte scurt, acest Club devenea puternic prin numarul mare de câini înscriși, dar și prin aderarea câtorva crescatori importanți din Clubul German de Rottweiler.

Doi masculi s-au evidențiat prin calitațile lor genotipice în acea perioada: Lord v.d. Teck și Arco v. Torfwerk, doua exemplare deosebite, ei fiind rezultatul unor consangvinizari foarte strânse. Deși acești câini erau foarte solicitați la monta, proprietarii lor selectau femelele și astfel ei reproduceau numai exemplare de calitate.

Așadar, cei doi au influențat pozitiv rasa, fiind considerați de Clubul Internațional de Rottweiler drept cei mai buni reproducatori ai vremii, aducând mari servicii organizației, dar, bineînțeles, în primul rând rasei.

Clubul avea și un nou Standard, mai complet și diferit fața de celelalte Cluburi. Arbitrajul la acest Club era mult mai obiectiv, dat fiind faptul ca toate calitațile și defectele câinelui erau arbitrate dupa o grila de punctaj stabilita de Club.

Dându-și seama ca aceasta rasa nu va putea evolua atât timp cât vor exista mai multe Standarde diferite, dupa mai multe încercari, Cluburile germane se unesc: la 14 august 1921 ia ființa Clubul Național de Rottweiler al Germaniei (ADRK – Allgemeiner Deutscher Rottweiler Klub), cu sediul la Stuttgart, avându-l președinte pe Emil Steiefel, iar von Graf fiind ales membru de onoare, pentru meritele sale deosebite în dezvoltarea rasei; patru luni mai târziu aparea și prima revista de Club, Der Rottweiler.

Vedeta a ultimelor trei decenii
Standardul elaborat de ADRK avea sa cuprinda caracteristicile Standardelor anterioare, acesta fiind însa mult mai detaliat, având pentru prima oara și un comentariu la Standard. În anii care au urmat, ADRK a depus o munca asidua pentru crearea unui câine cât mai stabil genetic, impunând crescatorilor regulamente de reproducție, regulamente de selecție și confirmare, examene de lucru și teste de displazie.

Astfel, începând cu 1 ianuarie 1944, nu se mai accepta înscrierea în Cartea de Origine a Clubului decât pentru câinii proveniți din parinți cu diverse probe absolvite. Standardele din 1960 și 1970 nu aveau sa aduca modificari spectaculoase rasei, ci, dimpotriva, sa accentueze importanța caracterului, temperamentului și utilitații Rottweilerului.

Un alt pas important facut de ADRK a fost recunoașterea rasei pe plan internațional, în mai 1965 Rottweilerul fiind recunoscut de Federația Chinologica Internaționala, sub numarul de Standard 147.

Șase ani mai târziu, pe 30-31 octombrie 1971, în orașul Rottweil, ADRK organizeaza și primul Campionat Mondial de Club la care au participat peste 150 de câini din șapte țari. Aceasta competiție internaționala, având loc anual în Germania, fara întrerupere pâna în zilele noastre, aduna astazi prietenii Rottweilerului din peste cincizeci de țari ale lumii.

În timpul celor doua razboaie mondiale, Rottweilerul și-a dovedit pe deplin eficiența în slujba armatei, fiind folosit drept curier sau trasportând muniție și chiar raniți. Din nefericire, în timpul celui de-al doilea razboi mondial, efectivele rasei s-au redus atât de mult încât, dupa încheierea razboiului, se punea problema ca Rottweilerul trebuie din nou reconstruit.

Prima țara în care efectivul de Rottweiler a „explodat” în anii ’50 a fost SUA, unde și astazi acest câine este extrem de popular. Evident, liniile preferate dincolo de ocean se îndeparteaza de tipul european, dar, prin eforturile unor pasionați, Rottweilerul „adevarat”, adica cel conform Standardului german, a început de câțiva ani sa cucereasca tot mai mult teren și în SUA.

La începutul anilor 1980, fara ca cineva sa fi gasit o explicație clara a fenomenului, se lanseaza „moda Rottweiler”. Rasa înregistreaza un succes aproape subit în mai toate țarile europene, pentru ca ulterior „folia” sa se extinda pe tot mapamondul. Recordul este înregistrat în Anglia, unde s-au nascut, în 1989, un pic peste 10.000 de pui cu pedigree! Apoi, de circa 10-15 ani încoace, și-au facut apariția absurdele legi împotriva așa-numitelor „rase periculoase”, Rottweilerul fiind și el inclus pe „lista neagra”. Efectul lor a fost previzibil: diminuarea numarului de pui produși. Ceea ce nu înseamna, totuși, ca a scazut și popularitatea acestei minunate rase!

Rottweilerul modern
Se poate spune ca istoria Rottweilerului modern începe în anul 1971, cu masculul Bulli von Hungerbuhl, câștigator al primului Campionat Mondial: a fost un câine de talie medie, compact, cu un fuleu foarte bun și un temperament echilibrat, el afirmându-se și în probele de lucru. Canise de renume ca Waldachquelle, Zimmerplatz și Bickesheim au fost printre primele care au utilizat la monta acest campion, produșii rezultați remarcându-se pe plan național și internațional.

Canisa Eulenspiegel, având-o proprietar pe Marianne Bruns, unul dintre membrii comisiei ADRK care a omologat rasa la FCI, a produs, în 1973, masculului Ives Eulenspiegel, Campion European 1977. Acesta avea sa devina unul dintre cei mai valoroși masculi ai tuturor timpurilor, la vârsta de doi ani el având 67 cm la greaban, o circumferința toracica de 99 cm și o greutate de 56 kg.

Deși avea gradul I de displazie, iar dintre cei 144 de pui rezultați din el doar 52 nu au moștenit aceasta boala genetica, el este considerat un valoros reproducator, fiind întemeietorul celor mai importante doua linii de sânge ale rasei. Prima linie, și cea mai importanta, începe de la masculul Dingo v. Schwaiger Wappen (WCh 1980 și EurCh 1982), un descendent direct al lui Ives Eulenspiegel. Acesta s-a remarcat printr-un caracter echilibrat și un temperament foarte bun, fiind, la rândul sau, un bun reproducator.

Cel mai bun urmaș a fost fiul sau, Santo v. Schwaiger Wappen, Campion Mondial în 1986. Acesta avea talie medie, era robust, bine construit și bine angulat, cu o foarte buna structura a parului.

Cel mai mare reproducator din istoria rasei este actualmente considerat fiul lui Santo, pe nume Benno von der Schwarzen Heide (Bundessieger 1987, WCh 1990). Tot un mascul de talie medie, Benno era însa un exemplar foarte gros, cu un cap puternic, fang scurt și un stop foarte bine marcat. De evidențiat faptul ca între anii 1991-1996, atât Campionatele Mondiale de Club, cât și cele FCI au fost dominate de catre descendenții lui Benno: Rick v. Burgthann, Face v.d. Teufelsbrücke, Ken v. Schwaiger Wappen, Falco v.d. Teufelsbrücke și Olga și Onda v.d. Teufelsbrücke.

Al doilea descendent pe linie paterna din Ives Eulenspiegel a fost Amigo v. Kressbach, tatal lui WCh Hassan v. Königsgarten. Acesta din urma era un exemplar de talie mare, cu un fang neobișnuit de scurt, datorita caruia prezenta o mușcatura aproape în clește. Cel mai celebru fiu al lui Hassan, Chris v. Obergrombacherschloss, Bundessieger ’89, este tatal a numeroase exemplare de valoare, ca Matcho v. Burgthann și Gil v. Burghtann, și bunic al Campionului ADRK 1996, Furst v. Wolfert Turm.

Una dintre principalele direcții de acțiune ale ADRK – în calitatea sa de „gardian al rasei” – a fost împiedicarea dezvoltarii unor linii de lucru, în opoziție cu liniile de show, așa cum s-a întâmplat cu Ciobaneștii Germani sau cu unele rase de vânatoare. De asemenea, directivele Clubului pun în garda crescatorii și arbitrii asupra riscului reprezentat de supraevaluarea exemplarelor hipertipice, adica având o exagerata masivitate și capete prea grele.

De fapt, pentru Rottweiler conformația capului este deosebit de importanta: este tipic molossoid, dar fara ca babinele sa fie prea dezvoltate, este masiv și patrațos, cu frunte ușor convexa și stop clar. Botul trebuie sa fie corect proporționat, nici prea lung, nici prea scurt și suficient de puternic, fara a favoriza apariția mușcaturii în clește. Și pigmentația este un element esențial în aprecierea unui exemplar.

Rottweilerul cu coada
Dupa cum se știe, taierea cozilor la Rottweiler a fost interzisa în unele țari europene. „Tonul” a fost dat de țarile scandinave, unde cuparea cozilor și a urechilor a fost interzisa cu mulți ani în urma.

Aceasta masura a fost adoptata și în Germania, având însa repercusiuni asupra rasei. O data cu emiterea legii de catre Parlamentul German, ADRK a trebuit sa se conformeze și, începând cu 1 iunie 1998, a interzis cuparea cozilor pentru exemplarele care vor sa obțina dreptul de reproducție pe teritoriul Germaniei. Ulterior (în 2002) s-a interzis chiar participarea în expozițiile germane a oricarui câine având coada sau urechile taiate.

Totodata, ADRK a trebuit sa-și modifice regulamentul competițional, introducând prevederea conform careia toți Rottweilerii nascuți dupa data de 1 iunie ’98 vor fi admiși în expoziții canine numai daca au coada necupata. Imediat s-a trecut și la elaborarea unui nou Standard, care, însa, a întâmpinat dificultați, o data ajuns la FCI (forul suprem care valideaza modificarile Standardelor). Într-un final, în aprilie 2000, FCI a aprobat noul Standard al Rottweilerului cu coada, care a fost facut public și însușit de catre toate țarile membre.

Actualmente, interdicția legala de efectuare a „operațiilor estetice” (introdusa și în țara noastra!?) face obiectul unor aprigi dezbateri și dispute în majoritatea țarilor europene. Crescatorii, Cluburile și Asociațiile chinologice naționale sunt justificat îngrijorate pentru evoluția raselor implicate. Unele dintre aceste rase risca sa sufere chiar o adevarata criza de identitate, fara a pune la socoteala modificarile morfologice pe care le va antrena prezența unei cozi lasate la lungime naturala.

Efectele acestei interdicții, coroborata cu legea împotriva raselor „periculoase”, nu au întârziat sa apara. Iata un exemplu: în Germania se nașteau anual cam 3.000-3.200 de pui de Rottweiler cu pedigree, în perioada premergatoare interdicției de cupare a cozilor, dar începând din 2000, nu au mai fost înregistrați anual mai mult de 1.500 pui. Dar cel mai dramatic pare a fi ceea ce s-a întâmplat cu aceasta rasa în Spania: în 1998 s-au înregistrat 6.788 de pui de Rottweiler cu pedigree, în anul 2000 au fost 3.031, pentru ca în 2003 sa ajunga la numai 1.004!!!

Cuvintele de ordine: educație și socializare
Deși inclus în lista raselor cu un potențial de agresivitate crescut, în cazul Rottweilerului, ca și în cazul oricarui alt câine, problema provine din lipsa de educație și de responsabilitate a unor stapâni, dar și din lipsa de conștiinciozitate a unor crescatori, în privința selecției caracterului reproducatorilor (tribut platit cererii mari de pui).

În ciuda aspectul sau care inspira frica, Rottweilerul este un câine calm și echilibrat, dar plin de caracter. Iar „plin de caracter” nu înseamna „agresiv”! La apariția adevaratei psihoze create, mass-media din multe țari a contribuit din plin: de foarte multe ori, când presa a anunțat un atac al unui Rottweiler asupra unei persoane, în realitate respectivul câine doar semana, mai mult sau mai puțin, cu un Rottweiler…

Așadar, Rottweilerul este un câine cu un psihic puternic – doar este un moloss. Totuși, mai bine de un secol, a fost selecționat pentru a fi un gardian incoruptil și eficient, dar și echilibrat. Educația și socializarea timpurie sunt cheile obținerii unui Rottweiler cu un comportament fara cusur.

Deși atinge târziu maturitatea psihica (deseori dupa vârsta de 2 ani), asta nu înseamna ca se poate amâna educarea lui. Dimpotriva, este absolut necesar ca „bunele maniere” sa-i fie impuse de la vârsta frageda, atunci când este înca maleabil și nu apuca sa aiba obiceiuri suparatoare, aceasta fiind cea mai sigura metoda de avea un Rott care sa nu va puna niciodata probleme.

Socializarea puiului trebuie sa înceapa cât mai curând: aduceți-l frecvent în contact cu câini și persoane straine, în locuri cât mai diverse. Altfel, nu va ști sa faca diferența între un dușman real și un copil mai turbulent sau un simplu trecator grabit!

Are nevoie de un stapân ferm, dar, în egala masura, calm și perseverent. Se spune ca un Rott nu uita niciodata ce a învațat – este, în general, un avantaj, dar, în cazul unui câine needucat, devine o problema, mai ales când el observa ca poate obține orice daca este mai încapațânat decât stapânul. În concluzie, Rottweilerul nu este dificil de educat, ci doar trebuie ca stapânul sa ia în serios aceasta obligație. Iar daca sunteți slabi și nu va simți capabili sa va impuneți drept „șef de haita”, nu va luați un Rottweiler!

În rest, este minunat, un adorabil câine de familie. Își iubește cu disperare stapânii, se joaca cu copiii familiei și le tolereaza orice.

Și are excepționale calitați de lucru, pe care e mare pacat sa nu le punem în valoare!