Teatru alternativ: Concreţii

Ceea ce în urmă cu puţin timp, părea un fragment dintr-un film science-fiction, astăzi, a devenit realitatea de fiecare zi. Viaţa virtuală a înlocuit cu rapiditate o bună parte din viaţa reală. Sunt studii prin care psihologii demonstrează că omul nu are capacitatea de a separa cu precizie întâmplările reale de ficţiunea visului sau a jocurilor virtuale.

Piesa lui Vladimir Sorokin arată cum se transformă individul rupt între două realităţi, ambele trăite ca fiind extrem de concrete. Devine real ceea ce crede el că este real, iar convingerea unei a doua realităţi determină schimbări esenţiale la nivelul gândirii. Ceea ce a debutat ca o joacă se manifestă în simptomele unor boli psihice, iar Sorokin încearcă să arate, la modul extrem de expozitiv şi neimplicat, consecinţele individuale şi sociale ale acestor mutaţii psihice.

Omul fără însuşiri în viaţa reală se dedublează în avatarul cu însuşirile “ideale”, dar robotizate, se implică în aventurile pe care realitatea i le refuză. Virtualul imită viaţa, depăşind-o în materie de spectaculos, te “proiectează” în timpul şi aventura de care ai chef, fie că este o scenă dintr-un roman celebru, un film sau o scenă orgiastică. În spectacolul regizat de Alexandru Mihăescu, trei tineri viciaţi genetic de acest sindrom aleargă în lumea virtuală ca printr-o călătorie în timp.

“Concreţii” de la Green Hours este un fel de instantaneu despre consecinţele existenţei virtuale asupra tinerilor, iar vizual se argumentează prin reprezentarea personajelor în linii rigide, cu manifestări animalice şi gesturi robotizate, cu reacţiile nefireşti ale unei noi rase umane. Andreea Bibiri, Marius Damian, Katia Pascariu îmbracă foarte bine costumele gândite de Carmen Secăreanu şi îşi adaptează stilul de joc liniei rigide în care sunt conturate rolurile.

Nu este deloc simplu să joci nişte personaje-avatar, să suprapui acţiunea şi relaţiile peste proiecţii din viaţa on-line, să te integrezi acestei imagini ca şi cum ai face parte din ea. Deşi subiectul poate să intrige pentru că se sprijină pe o realitate deprimantă, iar actorii conving tocmai prin firescul pe care îl suprapun “anti-naturalului”, din păcate, spectacolul nu problematizează, ci doar expune o situaţie.

Chiar dacă aceasta a fost intenţia, spectacolului îi lipseşte chiar acest comentariu regizoral, care ar fi antrenat publicul în tragerea unor concluzii. Altfel, exact această realitatea grotescă, “mega- ultra-super cool”, spre care regizorul îndreaptă semne de întrebare poate rămâne doar un motiv de comedie pentru public. Spectacolul nu produce reacţiile pe care le aştepţi atunci când pui în discuţie o problemă atât de actuală, de care niciunul dintre contemporanii noştri nu rămâne străin.