Terrierii scotieni

Scoția – țara legendelor, a kilturilor și cimpoaielor, a monstrului din Loch Ness, a Glen Whiskie-ului și a… nemuritorului Highlander. În plus, Scoția este și leaganul câtorva minunate rase de câini. În acest numar, vom vorbi despre cinci dintre acestea. Cinci rase facând parte din marea, temperamentala și simpatica familie a Terrierilor.

Cu toții sunt câini de talie mica, perfect adaptați la viața aspra din munții Scoției. Cum se spune ca fiecare loc modeleaza într-un anume fel și caracterele, era normal ca acești cinci Terrieri sa aiba și personalitați asemanatoare. Sa fie ei frați, veri sau simpli vecini? Aflați din „portretul de grup” al clanului scoțienilor.

Deși nu sunt la fel de celebri precum monstrul din Loch Ness, cei cinci Terrieri scoțieni își au și ei micul lor loc în istoria Scoției, chit ca sunt doar niște caței. Și, mai ales, au contribuit din plin la notorietatea chinologica a patriei lor.

Terrierii scoțieni se numara printre rasele a caror istorie veche are mari și numeroase „pete albe”. Primul document de care ne putem „agața” dateaza din secolul al XVI-lea: în Istoria Scoției, un anume John Lesley povestea despre „un câine mic și scurt pe picioare, care, strecurându-se în vizuinile subterane, vâneaza vulpile, bursucii și pisicile salbatice”. Trebuie sa recunoaștem ca descrierea se potrivește la fel de bine stramoșilor oricaruia dintre Terrierii scoțieni. Și nu este lucru de mirare, daca ne gândim ca Scoția a fost, de-a lungul secolelor, leaganul mai multor „varietați endemice” de Terrieri foarte asemanatori, excelenți pentru vânatoare.

Începând de prin secolul al XVI-lea, stramoșii acestor rase erau cunoscuți drept earth dogge, cu alte cuvinte câini care lucreaza sub pamânt, în vizuina, și erau foarte apreciați de nobilii vânatori. De exemplu, regele James VI al Scoției (cunoscut în istorie și drept James I al Angliei) i-a trimis un cadou prietenului sau, regele Franței: șase Terrieri de talie mica din crescatoria sa.

Desigur, micuții puteau ajunge în Franța doar traversând Canalul Mânecii. Și, cum accidentele navale erau foarte frecvente pe atunci, James a ordonat ca Terrierii sa fie transportați cu doua corabii, pentru a se asigura ca cel puțin o pereche ajunge la destinație. Chiar daca aceasta „expediție” a fost consemnata în documentele vremii, nu se spune ce culoare aveau cele șase „cadouri”.

Cu siguranța ei nu puteau fi toți albi (s-ar putea ca nici unul sa nu fi fost), deoarece, timp de secole, culoarea robei acestor Terrieri varia de la negru la roșu, crem sau alb. În plus, câinii de culoare alba erau priviți cu dispreț și neîncredere, existând ideea preconceputa ca, datorita culorii, ei sunt prea fragili. Deseori chiar se suprimau la naștere puii albi, crezându-se ca sunt degenerați.

Cu timpul, au aparut numeroase rase care purtau, de obicei, numele regiunii de origine. Acești caței trebuia sa munceasca din greu pentru a-și „câștiga pâinea” și aveau de înfruntat condiții de viața aspre, supraviețuind doar cei mai bine adaptați. De exemplu, se spune ca aptitudinile „junilor” Terrieri scoțieni erau verificate, pentru a fi pastrați doar cei mai eficienți. Frecvent, testul consta în a arunca tânarul Terrier într-un butoi unde se afla și un bursuc.

Câinele care reușea macar sa-și raneasca adversarul era integrat în haita. Când câinele nu supraviețuia testului, stapânul nu se necajea prea tare. Drept rezultat s-au selecționat niște micuți rezistenți și îndesați, incredibil de „forțoși” pentru talia lor, cu trup musculos susținut de picioare scurte și solide, având piept adânc și voluminos, cu maxilare extraordinar de puternice și dinți foarte mari (caninii unui Scottish actual sunt la fel de mari ca ai unui Dobermann, de exemplu!).

Un alt element care sporește confuzia: pe la începutul secolului al XIX-lea, mulți dintre Terrierii cu talie mica și par sârmos sunt catalogați, pur și simplu, drept Terrieri scoțieni cu par aspru. Și asta nu este tot. Acum vreo doua secole, Scottishii erau uneori denumiți și… Cairn Terrier, iar Cairnilor se spunea și Skye Terrier cu Par Scurt. Apoi, despre Skye Terrier și Westie se spune ca ar avea un stramoș comun – Terrierul Maltez (care, la rândul lui, se pare ca este stramoșul direct al…

Bichonilor) – dar, în același timp, mulți specialiști susțin ca Westie a derivat, prin selecție, din Cairn. Pentru a pune capac, la începuturile chinologiei oficiale, aceleași exemplare erau înscrise sub denumiri de rasa care difereau de la o expoziție la alta. Sau, și mai rau, pâna în 1924, crescatorii englezi puteau înregistra drept Scottishi anumiți pui nascuți din parinți Westie sau Cairn, și viceversa! Așa ca, vedeți dumneavoastra, lucrurile sunt tare încurcate…

Scoțianul în frac
Denumirea Terrier Scoțian apare pentru prima data în 1815, într-o lucrare de istorie naturala unde se face referire la un câine cu par sârmos, aparținând guvernatorului Surinamului. Varietatea endemica de Terrier despre care se crede ca ar fi stat la baza obținerii Scottishului modern este cea selecționata în nord-vestul Scoției, în Highlands (regiune muntoasa). Câinilor crescuți în acea zona li se spunea în diferite feluri: die-hard (greu de ucis, în traducere aproximativa), Highland Terrieri, Cairn Terrieri (!), Terrieri cu par țepos, ba chiar și Fox Terrieri.

Pâna la urma, au sfârșit prin a primi denumirea generica de… Terrieri Scoțieni, adica Scottish Terriers. Cum Scottishul nu era singurul Terrier scoțian, nimeni nu poate trage concluzia ca i s-a dat acesta denumire deoarece ar fi cel mai vechi dintre cei cinci. Așa ca și astazi istoricii își mai pun întrebarea care este cea mai „batrâna” dintre rasele de Terrierii scoțieni.

Primul Scottish înregistrat într-o expoziție i-a aparținut unui domn Adamson din Aberdeen, motiv pentru care Aberdeen Terrier a fost un alt nume pe care rasa l-a primit de-a lungul timpului (deși mascota echipei de crichet din Aberdeen era un… Cairn Terrier). Oricum, în chinologia oficiala Scottishul este „pionierul” grupului celor cinci scoțieni: a fost primul prezent în expoziții, apoi a fost prima rasa de Terrieri scoțieni recunoscuta de Kennel Clubul englez, în 1887. Și trebuie remarcata o ciudațenie: primul Scottish Terrier Club s-a fondat în Anglia, în 1883, cel scoțian înființându-se abia cinci ani mai târziu.

În timp, culoarea Scottishului a fost influențata de valurile modei. Coloritul obișnuit era în nuanțe pamântii, pe fond tigrat. Apoi încep sa fie mai cautați câinii tigrați pe fond negru și cei tigrat-argintiu. Dupa un timp, aceste culori nu „cadrau” cu imaginea lansata de caricaturiști și de autorii de reclame: câinele în frac. Așa ca, deși pâna atunci foarte rari, prin 1950 Scottishii absolut negri ajung la mare preț, iar rasa se impune drept „Terrierul cel mic și negru din reclame”. În fine, la începutul anilor ’90, datorita americanilor, ajung la moda exemplarele alb-galbui. Iar pentru ca cercul sa se închida, de vreo 3-4 ani a crescut cererea de pui… tigrați.

Westie – Marea vedeta
Dupa cum ne indica și denumirea oficiala a rasei, acest irezistibil colvn mic și alb care este West Highland White Terrierul își are originile în West Highland, adica în regiunile înalte din vestul Scoției. Cairnul este considerat cel mai apropiat stramoș al West Highland White Terrierului. De fapt, în cuiburile de Cairn se nașteau frecvent pui albi, dar, de cele mai multe ori, aceștia erau sacrificați la naștere.

Cu toate acestea, în diferite regiuni din vestul Scoției, unii vânatori și crescatori nu împartașeau ideea preconceputa ca Terrierii albi trebuie suprimați. În opinia generala, familia colonelului Edward Donald Malcolm din Poltalloch (ținutul Argyllshire, Scoția) este considerata inițiatoarea selecției Terrierilor scoțieni de culoare alba. Dupa cum spunea colonelul Malcom, tatal și bunicul sau creșteau Terrieri scoțieni, înca din secolul al XVIII-lea, fara sa „vitregeasca” exemplarele albe.

Legenda spune ca, la o vânatoare, un câine roșcat al colonelului a fost confundat cu o vulpe ori cu un bursuc și, din greșeala, a fost împușcat. De atunci Malcolm s-a decis sa nu mai creasca decât Terrieri de culoare alba, care pot fi identificați fara dubiu. Astfel, de prin 1870, colonelul a început sa produca prima linie de Westie „modern”. Colonelul Malcom a propus și denumirea oficiala de West Highland White Terrier, care a fost recunoscuta de Kennel Club în 1906.

Westie era „programat” sa aiba un viitor stralucit. La începutul anilor 1980, popularitatea lui a explodat și degeaba încearca unii sa avanseze ideea ca aceasta s-ar fi datorat spoturilor publicitare (pentru asigurari, muștar, automobile sau mașini de spalat) în care au aparut mutrițele unor Westie. „Westie-mania” s-a lansat în Anglia și a cuprins întreaga Europa de vest cu o viteza nemaiîntâlnita, Westie ramânând și azi printre marii favoriți ai publicului. Reversul medaliei a fost cel previzibil: se estimeaza ca din întreg efectivul european actual, cel mult 30-35% din exemplare pot promova un minim examen de acordare a dreptului la reproducție (examenul de confirmare).

Un cațel foarte dandy
Dandie Dinmont Terrierul este cel mai puțin raspândit membru al „clanului scoțienilor”. Locul lui „de baștina” pare a fi valea râului Coquet, din Northumberland, dar nici originile lui nu sunt deplin clarificate. De exemplu, sunt specialiști care afirma ca, pe lânga vechii Terrieri scoțieni, și Otterhoundul (câine pentru vânatoare de vidre) ar fi participat la crearea acestei rase.

Prin secolul al XVIII-lea câinii de acest tip purtau deseori chiar numele fermei unde fusesera crescuți, apoi li se mai spune și Pepper Terrier sau Mustard Terrier, denumiri datorate celor doua variante de colorit ale Dandie Dinmontului. Precum toți ceilalți Terrieri, și Dandie era foarte apreciat pentru calitațile lui de vânator.

În Northumberland, familia Allan creștea de multe generații Terrieri, în special Pepper și Mustard. Willie Allan, mai ales, producea mulți câini de calitate. Se spune ca Ducele de Northumberland i-a oferit lui Willie o ferma în schimbul unuia dintre Terrierii sai, dar propunerea a fost refuzata. În 1814, Sir Walter Scott își publica nuvela Guy Mannering, în care se povestește și despre Papper and Mustard Terrieri.

În nuvela, fermierul care îi creștea se numea Dandie Dinmont. Astfel, în scurt timp, acest tip de Terrieri a început sa fie numit Dandie Dinmont, devenind singura rasa al carei nume are origini literare. Un fermier scoțian, James Davidson, a primit și el porecla Dandie Dinmont, pentru ca avea o pasiune pentru acești Terrieri. Deși Walter Scott l-a cunoscut pe Davidson la câțiva ani dupa ce și-a scris nuvela, se spune ca James semana mult cu personajul din carte.

Acești Terrieri erau bine cunoscuți în zona de granița între Anglia și Scoția, iar Walter Scott a scris despre ei pentru ca îi iubea și avea numeroase exemplare în casa lui din Abbotsfort. În 1875, la Fleece Hotel din Selkirk, a luat naștere primul Dandie Dinmont Terrier Club. Acesta, împreuna cu Bulldog Clubul Englez, sunt cele mai vechi Cluburi de rasa din lume. Dar, ca o ironie a soartei, în timp ce Bulldogul este renumit în toata lumea, Dandie Dinmont a ramas o rasa foarte rara.

Terrierul din insula Skye
La sfârșitul lui iulie 1588, regele Filip II al Spaniei lansa împotriva reginei Elisabeta I a Angliei cea mai mare și puternica flota pe care o vazusera vreodata marile: Invicibila Armada, compusa din 150 de corabii. Armada lui Filip a fost, însa, invicibila pâna s-a întâlnit cu flota engleza condusa de capitani Drake. Ca și cum furia Elisabetei I n-ar fi fost suficienta, corabiile spaniole a trebuit sa țina piept și unei groaznice furtuni. Pentru Filip, bilanțul a fost catastrofal: 82 de corabii scufundate, 15.000 de morți, 4.000 de prizonieri.

Câteva nave spaniole au eșuat pe coastele insulelor din vestul Scoției. Pe atunci, toate corabiile spaniole aveau la bord mici Terrieri Maltezi (de obicei albi), foarte utili împotriva șobolanilor. Cum era de așteptat, scoțienii au adoptat fara rezerve cațeii naufragiați. În țara lor de adopție, micii câini albi s-au încrucișat cu Terrierii autohtoni. Specialiștii considera ca din aceasta combinație a luat naștere Skye Terrierul. De altfel, primii Terrieri care au primit aceasta denumire aveau frecvent urechi atârnânde, ca ale Maltezilor (și în Standardul actual, urechile de acest tip sunt admise).

Mai mult, în secolul al XIX-lea, se nașteau frecvent pui de Skye Terrier cu par matasos. Un alt argument în sprijinul acestei teorii ar fi faptul ca în spațiul restrâns al insulei Skye, efectul încrucișarilor Terrilor locali cu cei Maltezi a fost mult mai puternic decât în restul insulelor Britanice.

Skye Terrierul a fost din totdeauna câinele aristocraților – țaranilor și fermierilor scoțieni nu le era util un câine cu parul atât de lung, în timp ce nobilii l-au prețuit și l-au selecționat special pentru aceasta frumoasa roba.

Cațelui din Oz
Literatura chinologica engleza considera Cairn Terrierul drept cel mai vechi dintre vermin killers (câini pentru vânarea daunatorilor de talie mica). Și originea acestui „scoțian” este destul de misterioasa. În limba celta, cuvântul cairn înseamna movile formate din pietre și pamânt. Prezente înca din epoca bronzului, se credea despre ele ca îi ghideaza pe calatori, anunțând teritoriile locuite de zeitați. Tradiția a evoluat de-a lungul secolelor și calatorii au început sa puna și ei pietricele lânga movile, cu gândul sa obțina protecția spiritelor celor disparuți.

Apoi, acest obicei a fost uitat, iar cairns au devenit repede un adapost ideal pentru vulpi și diverse rozatoare, mai ales ca puțini câini le puteau urmari printre bolovani fara sa a se rani. Cu excepția unui câine mic și vânjos, cu labele scurte și cu blana bogata, adica exact așa cum era stramoșul Cairn Terrierului. Și se pare ca, începând cu Evul Mediu, mai ales în insula Skye, situata în vestul Scoției, acest tip de câine a fost crescut și utilizat pentru vânatoarea de vulpi.

Prin intermediul nobilimii scoțiene, stramoșii Cairn Terrierilor au fost promovați la celelalte curți europene. Pe insula Skye, începând de prin secolul al XVII-lea, clanul McLeod of Drynoch a selecționat propriile linii, mai apropiate de caracteristicile Cairnului actual.

Tipul modern era, practic, fixat înca din 1850, iar prima apariție oficiala a unui exemplar s-a produs în 1860, la expoziția din Inverness (în nordul Scoției). Deși micul nostru câine scoțian avea deja o mare popularitate în țara lui natala, recunoașterea rasei de catre Kennel Clubul englez a fost anevoioasa.

Catre sfârșitul secolului al XIX-lea, ținându-se cont de originile lui, era numit Skye Terrier cu Par Scurt. Aceasta denumire a generat o disputa care a durat cincizeci de ani! Crescatorii de „adevarați” Cairn Terrier refuzau sa amestece varietațile și negau orice relație de rudenie a Cairnului „adevarat” cu Skye Terrierul.

În ceea ce privește Kennel Clubul, acesta nu vedea cu ochi prea buni recunoșterea înca unui Terrier originar din insula Skye: aratând cam zburlit și neîngrijit, era oare Cairnul demn sa fie integrat în „clubul” destul de elitist al Terrierilor scoțieni? Nu era o treaba prea ușoara! Mai ales ca ceilalți membri ai „clanului scoțienilor” i-o luasera binișor înainte.

Pâna la urma, datorita perseverenței iubitorilor acestei rase, Cairn Terrierul a fost recunoscut și el de catre Kennel Club, dar abia în 1912.

Astazi, Cairnul a ramas cel mai rustic și mai „hotarât” membru al „clanului”. Se bucura cam de aceeași popularitate ca și Scottishul, iar parte din „vina” s-ar putea sa o poarte și producatorii de la Hollywood, care, în celebrul film Vrajitorul din Oz, au distribuit un Cairn în rolul adorabilului cațel Toto.

Numitor comun – bucuria de viața
Cu mult timp în urma, Terrierii din Scoția au fost remarcați, crescuți și selecționați pentru calitațile lor de aprigi dușmani ai daunatorilor. Evident, în tot acest timp ei s-au strecurat încet, încet, pe sub pielea noastra, astfel încât, de mai bine de un secol, au ajuns sa fie câini de companie. Ce-i drept, niște companioni plini de personalitate, care nu și-au pierdut aptitudinile de vânatori.

Daca este sa-i caracterizam, gasim o avalanșa de calitați: rustici, rezistenți, caci altfel n-ar fi fost buni vânatori, în Scoția lor natala, veseli, activi, afectuoși, și jucauși. Chiar daca sunt și un pic independenți și obraznici (precum orice Terrier), sunt foarte inteligenți și pot fi ușor dresați. În ciuda taliei de pitici, comportamentul și multe dintre reacțiile lor sunt caractersitice câinilor de talie mare, motiv pentru care sunt și buni gardieni, anunțând apariția oricarui intrus.

Sunt plini de viața, entuziaști, întotdeauna gata de joaca, ceea ce face din Terrierii scoțieni tovarași ideali pentru copii. Poate cu o singura excepție: Skye e un pic mai „țâfnos” și nu prea tolereaza obraznicii din partea celor mici. Daca este sa mai cautam diferențe, trebuie spus ca Scottishul este cel mai independent și mai puțin expansiv membru al „trupei”.

Apoi, în timp ce Westie, Cairn și Dandy sunt deosebit de sociabili cu orice persoana (s-ar putea sa se împrieteneasca și cu hoții care v-au patruns în casa, evident dupa ce i-au latrat de au trezit tot cartierul), Scottishul și Skyeul sunt mult mai demni, mai rezervați, chiar flegmatici cu strainii.

Alaturi de oricare Terrier scoțian este imposibil sa va plictisiți. Acești companioni perfecți și rafinați va vor însenina viața cu gentilețea, veselia și dragostea lor.