Vise de celuloid

David Lynch – Mulholland Drive, Twin Peaks, Blue Velvet, Dune, The Elephant Man

Tabloul său preferat înfăţişează o bucată enormă de carne ambalată în plastic, lîngă care zace o veveriţă mumificată şi o pasăre moartă. “Fiecare e diferit. Am spus dintotdeauna că Spielberg este o persoană foarte norocoasă, pentru că lucrurile care îi plac lui plac şi altor cîteva milioane de oameni. Mie îmi plac nişte chestii pe care le pricep doar cîteva mii de indivizi”.
­

Jean-Pierre Jeunet – Amelie, Delicatessen, Alien 4

Majoritatea filmelor lui Jean-Pierre Jeunet (foto stânga) se referă la viaţa secretă a unor oameni şi la schemele nebuneşti şi complicate pe care aceştia le inventează pentru a obţine ceea ce-şi doresc. “Fac acelaşi lucru în viaţa mea de zi cu zi. De pildă, cînd vreau să fac un cadou, încep prin a desena săgeţi pe podea: . Înăuntru găseşti o anghinare. O desfaci şi o foaie de hîrtie îţi indică să deschizi televizorul. La televizor apar eu, care îţi explic la ce pagină trebuie să deschizi o anumită carte etc. Îmi place asta la nebunie şi, mai ales, îmi place să o fac în filme…”.

Guy Maddin – Tales from the Gimli Hospital, The Saddest Music in the World

În peliculele sale, care împrumută tehnici ale filmului mut, se regăsesc poveşti de dragoste nefericite, tabuuri sexuale, persoane care suferă de amnezie şi, mai ales, experienţe din existenţa reală a regizorului. “Întreaga mea viaţă a fost dominată de melodramă. Am avut un frate care s-a sinucis pe mormîntul iubitei lui. Tatăl meu a luat foc în timp ce se certa cu mama, a alergat prin casă cerînd ajutorul copiilor lui inutili pînă cînd s-a transformat în cenuşă pe patul conjugal. Mătuşa mea, care locuia cu noi, a fost spulberată de o maşină. A rămas din ea o pungă cu păr. Bunica mea, care, de asemenea, stătea cu noi, era oarbă de multă vreme şi, dintr-odată, şi-a recăpătat vederea. A fost atît de surprinsă încît a căzut pe scări şi, din cauza rănilor, a murit o săptămînă mai tîrziu. A avut, totuşi, timp să citească ziarele în timp ce murea”.

Timothy şi Stephen Quay – Street of Crocodiles, Institute Benjamenta

Majoritatea filmelor semnate de cei doi conţin marionete, adesea parţial dezmembrate, care evoluează, fără dialoguri, într-o atmosferă lugubră. Pentru poveste, regizorii – gemeni identici – preferă să se inspire din creaţiile unor scriitori obscuri. “Ne interesează ceea ce se întîmplă în umbră, în colţurile întunecate – tot ceea ce e efemer, greu de sesizat, care poate fi spus doar în şoaptă. Nu ne-am propus vreodată să lucrăm separat. Sîntem, psihic şi metaforic, lipiţi la nivelul şoldului ori al inimii”.

Documentar sîmbătă, 19.25, TVR Cultural