Tin minte ca, in urma cu foarte multa vreme, cand eram tanara si nestresata, imi placea sa merg la cumparaturi prin Bucuresti, sa-mi caut o superpereche de jeansi sau niste pantofi extraordinari.
Asta insa a fost inainte sa apara doua mari probleme: timpul (parca nu mai e asa o mare placere sa pleci in expeditie, la vanatoare de cizme, cand stii ca in jumatate de ora trebuie sa fii inapoi la birou, altfel seful va veni dupa tine in magazin, strigand ceva despre deadline-uri si persoanele care nu le respecta) si magazinele.
Din cate tin eu minte, a fost odata ca niciodata o vreme cand magazinele nu ajunsesera la concluzia ca trebuie ca TOATE sa aiba ACEEASI marfa.
Aceleasi bluze, aceleasi incaltari, aceleasi tricouri in toate magazinele. Si cel mai greu, cel putin in Bucuresti, e pentru o femeie care pur si simplu vrea sa se imbrace astfel incat sa nu fie confundata cu o persoana care se plimba in fiecare seara prin fata unui anumit hotel (probabil ca bucurestenii inteleg la ce ma refer). Paiete, catarame, sireturi aurii, tinte argintii, tocuri lacuite rosii etc. – cu alte cuvinte, numai haine perfecte pentru o zi obisnuita la birou. Dupa cum spuneam, depinde de locul de munca.
Eu continui sa ma incapatanez sa caut lucruri simple, fara brizbrizuri, spre disperarea vanzatoarelor care nu reusesc sa inteleaga cum pot sa raman de piatra in fata unor cizmulite aurii, cu un toc cui metalic (cu care as putea foarte simplu sa-mi asasinez seful intr-un moment de stres exacerbat) si cu tot felul de margelute si cureluse aurii.
Dar, cu lipsa de imaginatie care ma caracterizeaza, in clipa in care am scapat de amabilitatea stilistica a vanzatoarei, m-am si repezit sa ma uit la o pereche de cizme negre – foarte-foarte simple. Cele mai simple. In fata mea, chiar langa incaltarile visurilor mele, doua fete foarte tinere, care isi dadeau si ele cu parerea. Una se uita la cizmele cu pricina si spune:
„Auzi, draga, eu prefer sa imi cumpar niste cizme care sa arate chiar aiurea, dar macar sa fie mai smechere si mai moderne, decat sa arate ca oboselile astea de pe vremea bunicii”. Oboselile fiind, evident, cizmele care imi picasera mie cu tronc. Bineinteles ca am fugit de-acolo si m-am prefacut foarte interesata de niste oribilitati cu tinte, spre incantarea vanzatoarei care a crezut, pentru cateva clipe, ca m-a convertit. Dar, imediat dupa plecarea celor doua arbitre ale elegantei, mi-am luat cizmele de bunicuta si am iesit rusinata din magazin.
Au urmat niste zile cam dificile, in care am contemplat destul de serios niste Botox. Pana intr-o seara cand, ca sa mai uit de problema propriei matusalemicitati, m-am dus la restaurant sa imi inec amarul in mancare. Iar chelnerul a rostit formula magica: „Cu ce sa va servesc, DOMNISOARA?”.