Ovidiu Oanţă – ”Justiţiar”… de 10 ani!

-În urmă cu un an, punctai 1000 de live-uri. Cum arată statistica acum?

Aproape 1300 de transmisiuni live şi mii de reportaje. Mi-e dor de primele zile de PRO TV, cînd îmi tremurau toţi muşchii de teamă că nu îmi va ieşi ştirea sau directul. Mi-e dor de adrenalina de dinainte de a primi pasa de la prezentatori. Sînt semne că experienţa acumulată în ani întregi de live-uri şi-a spus cuvîntul şi că acum am mult mai multă încredere în mine.

– Cum s-a schimbat viaţa ta în cei 10 ani de PRO TV?

Sînt un om aşezat din toate punctele de vedere. Nici nu-mi dau seama cînd au trecut cei zece ani! Parcă ieri am venit la PRO TV Baia Mare, iar Carol, director pe atunci al staţiei din Baia Mare, mă întîmpina în redacţia pe care tocmai o amenaja şi mă întreba pe cine şi de ce caut. Carol era în plin şantier, motiv pentru care era îmbrăcat în trening. Văzîndu-l, am crezut că e şeful echipei de muncitori, iar cînd m-a întrebat ce caut, i-am răspuns politicos că îl caut pe redactorul-şef. El a insistat şi m-a întrebat de ce, iar eu i-am răspuns pe un ton ceva mai răstit: ”Pe redactorul-şef, nu înţelegeţi?!”, iar el mi-a răspuns: “Eu sînt directorul. E vreo problemă?”. Carol şi Radu – producător general la PRO TV Baia Mare pe-atunci – mi-au dat o şansă. Şansa ca astăzi să fiu – pot să mă laud?! – unul dintre oamenii pe care Ştirile PRO TV pot să se bazeze. Au trecut zece ani. Şi eu sînt tot aici.

– Ce-ai învăţat în acest răstimp?

Pe lumea asta nu contează nimic mai mult decît familia. Decît soţia şi fetiţa mea. Decît părinţii, surorile şi socrii mei. Decît rudele mele. Decît Maramureşul de care mi-e atît de dor şi după care tînjesc mai ales nopţile în care adorm cu greu. Am învăţat însă şi altceva. Ceva mult mai trist. Sîntem actorii unei lumi cinice, rele, care numai pe drumul cel bun nu e.

– Cît de tare s-a schimbat şi justiţia românească în cei 10 ani?

Justiţia s-a schimbat. Asta e evident. Nu ştiu cît în bine, cît în rău. Chiar dacă văd cu ochii mei în fiecare zi tot ce înseamnă justiţie, nu am dreptul să spun că deţin adevărul absolut. O poate face numai omul simplu care bate la uşa instanţelor în căutarea dreptăţii. Îi văd pe oameni cum suferă, cum îşi sacrifică totul. De dragul dreptăţii. Pe care, sincer, nu ştiu unde ar mai putea să o găsească. Dreptatea, în România, e bine ascunsă!

Reporterul şi pescuitul

– Ca un exerciţiu de imaginaţie, ce meserie ai fi avut dacă n-ai fi intrat în presă?

Iniţial, ar fi trebuit să fiu medic veterinar. Apoi, am jurat că voi fi procuror sau judecător. Mărturisesc că mi-a trecut foarte serios prin cap – şi am şi exersat foarte mulţi ani – să devin actor. Şi, ca tacîmul să fie complet, am fost la un pas de a mă face psiho-sociolog. Ei bine, din toate astea, pînă la urmă, acum vreo 16 ani, am ales să fiu jurnalist. Şi nu regret. Sper să nu regrete nici telespectatorii.

– Mai mergi la pescuit?

Apropo! Cine cumpără echipament de pescuit complet? Dar complet, nu glumă. Îl vînd pe al meu, că văd că nu prea am veleităţi. Cel puţin prin prisma capturilor care încă se lasă aşteptate. Poate şi din cauza lui Lăptaru şi a lui nea Vornicu – doi dintre prietenii mei cărora le mulţumesc pentru urările ”de bine” din fiecare vineri.

– Te mai tachinează Oana, fetiţa ta, cînd pescuieşti?

Oana a devenit o domnişoară în toată regula. Este o fetiţă şi foarte frumoasă, şi foarte inteligentă. Acum, atît eu cît şi mama ei trecem prin perioada în care au prioritate make-up-ul şi dressing-ul. Este persoana cea mai atentă la modul în care ne îmbrăcăm, cum şi cît ne asortăm, iar atunci cînd crede că nu am respectat regulile ei, ne atenţionează. Uneori mi se pare că e prea matură, la nici cei cinci ani ai săi. Îi place să fie ”mămică” pentru copiii mai mici decît ea. Revenind la pescuit, nici nu se mai oboseşte să mă întrebe dacă am prins sau nu ceva. Ştie una şi bună: că mă duc să mă recreez, să îmi încarc bateriile. Cît despre peşte, găsesc la magazinul din colţ. Crap de cea mai bună calitate.