Epica gonflabila

Apropo.ro / 17.09.2004, 12:47
Epica gonflabila
Acum vreo trei luni, clnd am scris aici, pornind de la o carte a lui Calin Vlasie, despre falimentul literar (repet: literar) al generației '80 (paralel cu multele, substanțialele ei împliniri extraliterare) am primit cu placere, tot în ZD, replica gingașa, plina de

Acum vreo trei luni, clnd am scris aici, pornind de la o carte a lui Calin Vlasie, despre falimentul literar (repet: literar) al generației ’80 (paralel cu multele, substanțialele ei împliniri extraliterare) am primit cu placere, tot în ZD, replica gingașa, plina de convingerea în contradictoriu a lui Constantin Stan. Nu, spunea el, generația e departe de a-și fi dat masura creativitații, Gheorghe Craciun* fiind unul dintre numele de vlrf estetic citate întru ilustrarea ideii.

În ce ma privește, convins demult ca Gheorghe Craciun este numai și numai un campion al ingineriilor textuale, un teoretician redutabil, experimentalist și practician rece al tehnicilor narative, nu-l vedeam ieșit din estetismele de palimpsest cu orgolii radupetresciene, din aplicațiunile savante facute în labirintul turnului de fildeș, pentru a coborî în desfrlul grotesc al realismului autohtoniei ceaușiste, în deriziunea stalinismului rural, experimentat pe plaiuri transilvane, în caricatura tragica a sufletului nostru cel de toate dictaturile.

Or, în ciuda rezervelor pe care le am fața de unul sau altul dintre excesele de construcție ale romanului, Pupa russa, este nu doar, plna la ora de fața, cartea anului, dar și unul dintre primele – clte sa zic? – zece romane de forța aparute post ’89, stlnd perfect llnga Adio, Europa, Orbitor și Amantul colivaresei, llnga Recviem pentru nebuni și bestii, Cei șapte regi ai orașului București și Voința de putere, llnga Aripile arhanghelului Mihail, Playback, Balamuc sau Muzici și faze, fiecare cu lumea lui, dar toate pentru nadejdea noastra dintotdeauna, precum ca nu suntem dotați „doar” pentru short stories…

„În sflrșit, exclama Monica Lovinescu la 28 aug. 1994, Frumoasa fara corp, romanul lui Gheorghe Craciun din 1993. E scris între 1987 și 1991 și, în afara unei referințe la Europa libera, nu conține nimic din contextul politic. S-ar spune ca problematica și atmosfera sunt aceleași ca prin 1920 și ceva, clnd își scria Mircea Eliade scrisorile catre un provincial (ratari din pricini geografice). Nu știu care e pricina. A intrat sindromul cenzurii atlt de tare în ei, înclt au ajuns sa se convinga, cu buna-credința, ca orice referința la experiența totalitara e inestetica?” (Jurnal, 1994-1995, Humanitas, 2004, p. 57).

Întrebare esențiala, care „taie” și întregul capitol al Jurnalului lui Radu Petrescu fața de literatura „de rezistența” la obsedantul deceniu.

Chiar daca așteptarile, regretele și recomandarile Monicai Lovinescu erau perfect și amarnic îndreptațite, impulsul lor procustian nedreptațea profund autorul, generația și diversitatea metodelor de gherila & evaziune.

Îl nedreptațeau pe autor fiindca miza lui, daca nu morala în orice caz estetica este cu totul în alta parte. Și nedreptațeau generația pentru ca, în tot ce a dat mai substanțial – de la Aer cu diamante, Desant, Nostalgia, Caravana cinematografica și Luxul melancoliei, la Aventuri într-o curte interioara, Manualul întlmplarilor, Clntece de trecut strada sau Familia Popescu – optzecismul a filtrat otravurile totalitare plna în maduva oaselor, plna la auto-extincție, ca sa zic așa.

La 28 sept. același an, aflata la București, Monica Lovinescu primește vizita unui grup de optzeciști, printre care Gheorghe Craciun: „…îmi marturisește dificultatea de a ieși din experimentalism și de a aborda experiența suferita sub comunism”, pentru ca doua luni mai tlrziu, primind de la Calin Vlasie primul numar din revista Paralela 45, Monica Lovinescu sa noteze: „Nu mai înțeleg nimic. Același Gheorghe Craciun care la București spunea ca se afla la ananghie deoarece nu știe cum sa ia cotitura care-l va duce spre scrierea celor traite și suferite, deci conștient ca textualismele trebuie depașite, face un elogiu delirant al scrierilor generației, prevazlndu-i victoria dupa lupta finala cu orice alt curent literar. Ma face sa ma întreb daca aceasta generație merita într-adevar enorma șansa a dispariției cenzurii. Daca libertatea nu slujește declt pentru a scrie mai departe așa cum o faceai și fara ea, atunci la ce bun?”

Ei bine, eu cred ca defectele de construcție din Pupa russa provin tocmai din efectul – laudabil – al autorului de a se plia pe atari așteptari. De la voința lui deliberata de a face o baie de realism, de contextualizare strict „politica”.

Așteptari, repet, altminteri îndreptațite din perspectiva lor, neavenite și, oricum, inutile din unghiul înzestrarii prozatorului. Maestru al „corporalitații scriiturii”, al „auctorialitații autoreflexive” prin „refuncționalizarea realului” (v. monografia Gheorghe Craciun, realizata de Mihaela Ursa la ed. Aula) parintele Pupei russa s-a forțat s-o faca pe Leontina – personaj fabulos în sine – un arc de bolta parabolic, o imagine spectrala a Romlniei de la anii Canalului la conspirațiile mai mult sau mai puțin securistice de la împiedicat-slngeroasa rasturnare din decembrie 1989.

Or, ceea ce i-a mers de minune lui Mircea Daneliuc în suita destinelor feminine din Marilena și clteva voluptați devine la Gheorghe Craciun prolixitate agresanta, virtuozitate exersata în gol. Inserturile parodic-explicative redate cu italice la pp.15, 53, 72, 87, 105, 252, 331 (mai puțin 161), de-o crlncena expresivitate în etalarea derizoriu-monstruosului propagandistic din național-comunism, ramln disonante fața de armonia întregului.

O armonie devastatoare, cum vom vedea. Dan C. Mihailescu *) Gheorghe Craciun, Pupa russa, Editura Humanitas, 399 pag.

Dan C. Mihailescu
ZIARUL DE DUMINICA – PUBLICATIE A ZIARULUI FINANCIAR

Tags: