INTERVIU cu Andi Vasluianu – Un golan din Pantelimon,“domesticit” în Corbeanca

De: Cătălina Matei / 28.07.2014, 09:54
INTERVIU cu Andi Vasluianu - Un golan din Pantelimon,“domesticit” în Corbeanca
Tocmai a schimbat prefixul, cu 4 în faţă, iar viaţa lui e un carusel cu de toate: golaneală în Pantelimon, bătăi în ringul de box, primii bani câştigaţi ca brutar, câteva relaţii mai mult sau mai puţin celebre şi o încăpăţânare aproape nefirească de a se face actor. Şi i-a ieşit, căci Andi Vasluianu e un reper în cinematografia românească. Şi un tătic panicos rău! Sunteţi curioşi să aflaţi mai multe? Citiţi şi daţi mai departe!

– Ai schimbat, de curând, prefixul! La mulţi ani! Cât de tare ţi se potriveşte celebra sintagmă “Bărbatul de 40 de ani, deştept, frumos şi cu bani”?

Deloc! Păi, frumos şi deştept sunt demult, dar cu bani?!  Mi se pare o sintagma penibilă, de tabloid. Eu cred, pur şi simplu, că la 40 de ani, cu toate că nu-mi dau seama exact că am vârsta asta, ai mai multă răbdare cu tine însuţi. Dar asta nu s-a întâmplat din ziua în care am împlinit 40 de ani. S-a întâmplat până acum. Am mai multă răbdare cu neîncrederile mele, cu greşelile mele. Pot spune că sunt bărbatul de 40 de ani… fericit! Şi care nu are nicio dorinţă ieşită din comun.

– Crezi că te-ai maturizat complet la vârsta asta?

Nu. Niciodată nu cred că se termină acest proces. Eu cel puţin nu cred pentru că, atunci, ar trebui să se termine şi greşelile pe care le faci, ceea ce e imposibil.

– Care sunt cele mai pregnante amintiri ale tale din copilăria petrecută în cartierul Pantelimon?

Acum, parcă mi-a explodat creierul cu amintiri. E aşa… Noi ne-am mutat acolo în ’78, aveam 4 ani. Ai mei au primit casă, cum era pe vremea lui Ceauşescu. Era un apartament cu trei camere. Deja aveam fiecare camera lui, şi eu şi sora mea… Eram fericiţi! Însă prima amintire pe care o am de acolo… era iarna. Ne strânsesem o gaşcă mare, numai tineri se mutaseră în zonă. Pe urmă, au început şi golăniile alea…

Foto: Octavian Ganea

– Ai fost golan de cartier sau tocilarul din spatele centralei?

Golan, clar! Fiecare bloc, fiecare scară avea propria gaşcă cu câte un şef aferent. Iar şefii de gaşcă se băteau între ei, ca să se stabilească ierarhia în cartier. Era o tâmpenie! Şi îmi aduc aminte că, o dată, şeful de la scara noastră, care stătea sub mine, trebuia să se bată cu altul, de la alt bloc. Şi m-am dus eu în locul lui pentru că mi se părea că ne facem de râs dacă nu se prezintă nimeni la bătaie. Trebuia să ne apărăm demnitatea! Şi am luat o bătaie, căci respectivul era mult mai mare decât mine… Cădeam şi mă ridicăm, mâncam bătaie, da’ nu mă lăsam. Până mi-a zis el : “Hai, mă, pleacă de aici!”. Cred că aveam vreo 11-12 ani şi m-am ales, atunci, cu tâmplă umflată. S-a speriat maică-mea de mine. Dar n-am fost genul ăla de golan nasol, care o ţinea într-o bătaie… Am făcut şi box, m-am lăsat pe la 17-18 ani. Aşa că ştiam să mă descurc însă, după ce m-am apucat de box, cam după vreo jumate de an aşa, nu m-am mai bătut niciodată pe stradă. Mi-am luat o dată o papară la sală, de la antrenor, pentru că sărisem la bătaie pe stradă. Pentru că e o lege: când faci box, nu te baţi pe stradă, nu faci nebunii pentru că te dai tu rotund că ştii să dai cu pumnul!

 

– Deci ştii să dai cu pumnul?

Ştiu, dar nu dau niciodată! Mi-e frică să fac chestia asta, pentru că am înţeles disciplina box-ului. Ăsta e un sport, nu-l practici doar ca să înveţi să te baţi. Chair dacă, iniţial, eu aşa am început. Însă mi-a dat seama apoi şi am înţeles valoarea sportului, care este mult mai importantă decât orice altceva.

 

– Erai fan Rocky Balboa?

Evident, dar nu cred că am văzut filmele cu Rocky înainte de Revoluţie. Pe vremea aia, mergeam la un prieten care avea video şi ne uităm la toate nenorocirile.

 

– Apropo de Rocky, Stalone se întoarce cu Rambo,partea a şasea…

Da’ toţi se întorc! Şi „Expandables” se întoarce în 3, în 5… Şi Mel Gibbson se întoarce în „Expandables”, că am văzut reclama de curând!

 

– Da, dar Rambo se întoarce în felul următor: Stalone, la 67 de ani, joacă şi semnează şi scenariul! Ce zici de asta?

Ce să spun… omul nu crede că e „Pa!”. E un fel de tinereţe fără bătrâneţe şi muşchi fără de moarte!

 

Amintiri din tinereţe

– Mai demult, îmi povesteai într-un alt interviu că ai lucrat ca brutar, în timp ce făceai liceul la seral. Mai ştii să faci pâine?

Măi, povestea cu liceul la seral e în felul următor… Pe mine m-a prins Revoluţia când trebuia să dau treaptă a doua. M-am înscris în clasa a XI-a la zi şi, când m-am dus pe 15 septembrie la şcoală, nu eram pe nicio listă. Am intrat în panică, pentru că de atunci îmi doream să dau la Teatru şi îmi trebuia liceul. Până la urmă, m-am înscris la seral. Aşa m-am decis să mă angajez că ce făceam cu timpul liber de pe ste zi? Şi am ajuns să lucrez la o brutărie de pe lângă Gară, o brutărie turcească. La început, am descărcat saci cu făină, că aşa e acolo… o iei de jos. Pe la 4 dimineaţa, ca pâinea se face în zori. Încet, încet am evoluat… până am ajus să fac japoneze, asta a fost maximul! Acum, nu mai ştiu să împletesc japoneze. A fost o experienţă extrem de utilă. Directorul de acolo m-a plăcut foarte tare şi soarta a făcut să mă tot întâlnesc cu el. După şase luni la brutărie, am mai lucrat într-o tinichigerie, timp de o săptămână doar, că nu mi-a plăcut. Aici, iar m-am întâlnit cu el, venise să-şi repare maşina. M-a lăudat la şef… Iar, mai târziu, m-a şi văzut jucând, a venit la un spectacol şi mi-a zis aşa: “Bai, uite că, până la urmă, ai ajuns să faci ce ţi-ai dorit!”. El m-a încurajat tot timpul, a fost foarte blând cu mine.

Foto: Octavian Ganea

– De ce te-ai încăpăţânat să te faci actor? Deşi bunicul tău, fost regizor la Nottara, nu a fost de acord cu meseria asta…

Pentru că am crezut tot timpul ca pentru asta sunt făcut. Nu pot să spun că a existat ceva în mine clar, de la început… De fapt, tot din cauza lui taică-miu sau datorită lui – depinde din ce unghi priveşti lucrurile – am ajus actor. El mi-a făcut prima oară abonament la Cinemateca, iar bunicul, fiind regizor la Nottara, tot mă duceam la spectacole, îmi dădea bilete. Ulteriori, tata a fost tare mândru că m-am apucat de treaba asta, chiar dacă a fost împotrivă, la inceputl. El cunoastea foarte bine lumea asta: că e bârfitoare, că e nasoală, că sunt mulţi care te calcă în picioare… Dar, în ce domeniu nu e aşa?! Peste tot!

 

– Ce “lecţii” ai furat de la el?

Am fost doar o dată şi mi-a fost de ajuns. Era din generaţia veche şi îmi aduc aminte că pregăteam Eminescu pentru Admiterea la Institut, “De ce nu vii”… Aoleu, mă punea să o spun într-un anumit fel şi eu nu puteam pentru că simţeam că nu pot să recit aşa… Nu puteam să cânt! Întotdeauna mi-am pus problema asata: dar nu pot să vorbesc normal?! De ce trebuie să “cânt”?! Pentru că un om normal care te vede că joci altfel decât eşti tu, în mod, normal se întreabă ce e în neregulă cu tine. Ce, tu aşa vorbeşti şi acasă?! Şi n-am vrut să ascult de bunicul meu deşi, la acea vreme, el era foarte apreciat.

 

– Cum îţi mai alegi rolurile? Mergi pe aceeaşi “matematică a talentului”, despre care îmi vorbeai cu ceva timp în urmă?

Da, fără nicun fel de discuţie! Pentru că eu cred că există un melaj între instinct şi tehnică. Orice meserie de pe lumea asta conţine şi teorie. E ca un schelet pe care adaugi muşchii. Carnea e instinctul, după părerea mea. Dar scheletul trebuie făcut cu cap! Totul funcţionează logic.

 

– Şi de asta crezi că e nevoie de facultate ca să te faci actor?

Cred că cine nu face facultatea nu înţelege meseria. Meseria de actor, chiar dacă unii spun că nu este o meserie. Ceea ce este aberant! Iar cei care fac doar film şi nu trec pe la facultate nu vor face niciodată teatru, pentru că aici se complică lucrurile. Adică nu te iau pe tine pentru că ai o faţă OK, care dă bine pe sticlă şi, chiar dacă nu te descurci, te învăţ eu să vorbeşti şi gata filmul! Dar, dacă te pun în teatru, tu trebuie să joci acel spectacol de mult mai multe ori şi tu trebuie să fii la fel. Adică trebuie să menţii ceea ce şi-a dorit regizorul.   

 

– Dacă tot vorbim de meserie, tu ai carte de muncă?

Nu mai există carte, am contract de muncă! Joc şi la Ploieşti şi la Nottara. Am zis că, de la Ploieşti (n.r. Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieşti este primul loc în care Andi Vasluianu s-a angajat ca actor, după ce a absolvit Teatrul), nu plec toată viaţa mea! Stau până la pensie! Evident, dacă mă vor şi ei.

Foto: Octavian Ganea

– Traimi nişte vremuri… Crezi că mai apuci pensia?

Da, de ce nu?! Eu m-am mutat la curte şi se pot face atât de multe dacă ai un pic de teren… Îţi pui roşii, ceapă, de toate. Poţi trăi liniştit din lucruri pe care ţi le poţi face singur. M-am întors cumva în vremea copilăriei când făceam lucurile astea la ţară, în Gorj. Un om poate trăi cu mult mai puţine lucruri decât crede el că are nevoie. Iar eu am casă pe un pământ foarte bun: e plin de cârtiţe. Cică ăsta e un semn bun! Se zică că pe unde are şarpele cuib să-ţi faci casă, pe unde scormoneşte cârtita e bine să-ţi cultivi…

 

– Şi ce vrei să-ţi plantezi?

Uite d-astea, de-o salată! (râde) O roşie, un ardei, o ceapă, o salată verde… De când ne-am mutat la curte, la Corbeanca, mi-am dat seama că, la oraş, ne-am pierdut firescul, ne-am pierdut chestia asta de a sta, de a ne aşeza în curte, la umbra unui nuc… Dimineaţa, acolo, e o minune pentru mine: mă trezesc şi stau în curte, la aer… Oricum, mie îmi plăcea partea asta cu “statul”, chiar şi atunci când locuiam la bloc! (râde)

 

– Pe micul ecran, cea mai recentă apriţie a ta a fost în serialul de la HBO, “Rămâi cu mine”. Revii pe sticlă? În ce alte proiecte mai eşti implicat acum?

Am mai lucrat la un miniserial în regia lui Iură (n.r. Luncasu), pentru PRO TV, însă nu s-au filmat decât şase episoade din 12. Din distribuţie, au mai făcut parte Victor Rebengiuc, Luminiţa Gheorghiu, Andreea Vasile… Nu ştiu dacă va intra pe post, din toamnă, şi sub ce formă. Într-adevăr, feicare episod e de sine stătător, însă relaţiile dintre personaje aveau o continuitate. Iar, de curând, am terminat filmările pentru “Umbre”, serialul produs de HBO, cu Şerban Pavlu în rolul principal. E foarte frumoasă scriitura, mie mi-a plăcut foarte mult, chiar dacă am un rol mai mic.

 

– Dar pe marele ecran?

Trebuie să iasă “Acasă la tata”, scris de Mimi Brănescu, scenariul plecând de la piesa de teatru cu acelaşi nume, în care eu joc acelaşi rol. E fantastic! Sunt  şi multe replici porcoase. Şi e una care chiar îmi place mult: ”Bagă-te, mă, că atât trebuis faci şi-i bubuie chiloţii!”. Mimi are mult umor şi simte foarte bine lucrurile astea! Am râs de când am citit scenariul prima dată şi sunt multe altele! Iar despre alte proiecte de lungmetraje, nu pot să vorbesc acum pentru că sunt în probe. Am jucat şi în scurt-metraje, cel mai recent este ”Kowalski”, în regia lui Andrei Creţulescu, care a fost şi la TIFF. Mai urmează!

 

– Cum de ai stat departe de producţiile internaţionale? E bătaie la Hollywood, dacă ne uităm câte vedete feminine din România s-au mutat în SUA ca să joace în filme americane…

Am mai lucrat în afara ţării şi mă tentează în fiecare zi să fac asta! Am colaborat cu un agent din Germania, dar nu mi-a plăcut. În plus, ar trebui să-mi perfecţionez engleza, să scap de accent, iar pentru asta ar trebui să trăiesc în Londra o perioadă de timp. Acum, n-am timp şi nici tragere de inimă să plec de acasă, sincer să fiu. Cât despre fetele care s-au dus la Hollywood, în afară de Dinuleasca (Maria Dinulescu), cine mai e actriţă?! Uite, Olimpia Melinte a prins foarte bine în Spania. Mi se pare mult mai tare să ai succes în Europa decât să apari într-un rol episodic în America. Mi se pare extrordinar faptul că Olimpia a fost nominalizată la Premiile Goya. Eu caut întâlnirile umane, nu doar să mă duc să joc ca să câştig nişte bani. Ok, e nevoie şi de bani, dar nu accept orice. Îmi ajung banii pe care îi câştig aici. Mă interesează să învăţ ceva de la un rol. E de muncă şi mai am o grămadă de învăţat! Abia am făcut 40 de ani, e a doua tinereţe!

 

– Dacă tot ai vorbit de tinereţe, cum te vezi la bătrâneţe? Sau crezi că o să rămâi veşnic tânăr?

În niciun caz şi nici nu-mi doresc. Vreau să îmbătrânesc cu umor şi să-mi placă bătrâneţea! Sper să nu o iau razna, sper să mă ţină Dumnezeu întreg la minte, să am creierii la mine. Sănătos să fiu! Mi-e teamă că s-ar putea să mi se accentueze anumite defecte! Sunt tipicar şi cam exagerez uneori cu asta. Iar în ce priveşte copilul, sunt extrem de îngrijorat. Cum răceşte cum încep: să nu iasă afară, să nu o tragă curentul…  Îmi dau şi eu seama că sunt tâmpit, dar mă cuprinde o panică. Tot ce nu pot să controlez mă panichează cumva. Tu mă întrebi cum o să fiu la bătrâneţe?! Stai un pic că mai am un pic de treabă, eu nu ştiu ce voi face peste un an! (râde) Oricum, aştept bătrâneţea ca pe o experienţă. Avea Sean Connery o replică: “Am avut o viaţă frumoasă. Dar actul al treilea al piesei… e tare de căcat!”.

 

– Te vezi precum Radu Beligan, la 92 de ani, pe scenă? Mi se pare că, până la un anumit punct, este plimbat pe la toate televiziunile ca pe sfintele moaşte…

Nu, sper să nu ajung niciodată aşa. Îl respect enorm pe Beligan, dar mie mi-ar plăcea să rămân pe scenă atât timp cât sunt în stare să o fac. Nu cred că el e plimbat, eu cred că el îşi doreşte acest lucru. Aici e diferenţa. Şi îl înţeleg, pentru că e greu ca, după atâţia ani, să ajungi la bătrâneţe şi să ţi se spună: “Bai, gata! Hai, pa!”, după ce ai fost continuu pe scenă. Eu cred că îşi doreşte să moară pe scenă. Aici e problema lui. Eu nu vreau să mor pe scenă. Eu vreau să mor cu copilul lângă mine şi cu soţia, cu familia acasă. Asta e moartea pe care mi-o doresc.

 

– Vrei să mori în somn?

Nu, vreau să fiu conştient. Mi se pare o experienţă interesantă asta, pe care aş vrea să o trăiesc ca de altfel toate celelalte experienţe pe care le-am trăit. Aşa că aş vrea să fiu prezent, nu absent. Dacă dorm, sunt absent! Nu să zic: “Aoleu, am plecat?! Gata?!”. Vreau să văd ce se întâmplă, tot procesul… E ciudat, nu?! Să-ţi trăieşti moartea… Paradoxal! Eu sunt împăcat cu viaţa, îmi place cum e ea aşa: şi cu bune şi cu rele.

 

– Mai eşti omu’ cu planu’? Ţi-ai mai programat obiective pentru următorii 5 ani?

Nu… Am zis la primul interviu că m-aş fi lăsat de teatru dacă nu aş fi jucat ceva serios în 5 ani, m-aş fi lăsat de film dacă nu făceam ceva în 5 ani. Am trecut şi prina asta.

 

– Dar cu reclamele… cum merge treaba?

Mai joc. Dacă îmi place ce mi se propune… La reclama cu vopseaua mi-a plăcut scenariul. Mă rog, la primele trei. Asta, ultima, nu m-a încântat aşa tare. Mi-a plăcut că m-au lăsat să improvizeze eu, majoritatea poantelor au fost ale mele.

 

– Şi nu te-a tentat să treci de partea celaalta a baricadei, să scrii tu cum face Mimi Brănescu de exmplu?

Nu. În schimb, am regizat un scurt metraj. Se numeşte “Un duet”. A fost un proiect la “Anonimul”, câştigat la CNC, în care nişte actori făceau trei scurt-metraje. Am fost implicaţi în proiectul ăsta eu, Emanuel Pârvu şi Dorian Boguţă. Producţia mea are 7 minute: am scris şi am şi regizat. Am omis un cadru, dar a ieşit OK. Dar asta a fost lecţie, am înţeles ce trebuie să fac data viitoare.

 

– Care a fost cel mai nasol comentariu pe care l-ai primit până acum? Vizavi de munca ta…

Au fost multe, începând cu Studioul Casandra, când eram student în ultimul an. Am citit, despre mine, într-o cronică: “Băiatu’ ăsta e talentat, dar nu se înţelege ce vorbeşte! Are o vorbire bolovănoasă”. Am simţit că mor când am citit pentru că ştiam că are dreptate. Într-adevăr, vorbeam bolovănos!  Dar am învăţat pe parcurs. Eu cred că un om care nu vorbeşte bine pe scenă înseamnă că nu gândeşte bine. Poţi să fi şi rarait, şi sâsâit, şi peltic… Dacă nu gândeşti bine nici nu se va înţelege ce vrei să transmiţi.

 

Despre cel mai palpitant rol din viaţa lui… cel de tătic!

– Ce alte lucruri noi ai învăţat să faci de când ai devenit tată (n.r. Andi are o fetiţă, Maia, în vârstă de 1 an) ?

Ooo, viaţa s-a schimbat cu totul. În primul rând, îţi ocupă tot timpul! Nu mai poţi să zici: “Azi, să dorm şi eu un pic!”. Dincolo de oboseală, a avea un copil e o bucurie imensă. Maia e totul pentru noi. Nu a fost un copil plănuit, s-a întâmplat şi ne-a şi legat foarte tare, pe mine şi pe soţia mea. E viaţa pe care mi-am dorit-o, de altfel! Mă mir cum de mi-a dat-o Dumnezeu! Am avut parte şi de porcării, dar uite că m-a şi răsfăţat!

 

– Un copil mic înseamnă şi multe griji, nopţi pierdute, zero viaţă socială… Te resimţi?

Nu. Obosesc, evident, că tot omu’… dar tratez totul cu mult umor. Încă nu mi l-am pierdut! Şi facem cu schimbul: îi mai las soţiei timp doar pentru ea şi stau eu cu cea mică, rămâne ea cu Maia când eu am treabă… Mai avem şi bona care ne ajută foarte mult.

Foto: Facebook

– Dar de dragoste mai e timp şi chef când ai acasă un bebeluş?

Trebuie! Uite, o să mergem într-o vacanţă noi trei şi, mai încolo, o să plecăm doar noi doi. Chiar dacă soţia încă o alăptează pe cea mică, care a făcut un an.

 

– Îţi spune “Tata”?

Mai zice un “Ta-ta”, dar acum nu ştiu exact dacă înseamnă ceea ce cred eu că înseamnă! (râde). Spune “Mama” mai des!

 

– Am citit, mai demult, că Laura, soţia ta, este foarte deşteaptă: ştie câteva limbi străine, a urmat studii în străinătate, lucrează în domeniul bancar… Te-a complexat vreodată acest lucru?

Nu, nu… pentru că şi eu sunt foarte deştept! (râde) Soţia mea are o inteligenţă emoţională foarte puternică. Îmi plac foarte mult oamenii deştepţi – iar ea este extrem de inteligentă – dar, dacă nu au inteligenţă emoţională mi se par extrem de goi. Iar ea are o forţă emoţională extrem de mare, mai mare decât mine. Iar eu învăţ de la ea nişte lucruri…

 

– Ce ai descoperit nou la tine prin intermediul sotei tale?

Iubirea. Şi nu aia cu “miu, miu, iubi, iubi”… aia nu e iubire, aia e vrăjeală! Vorbe-n vânt! Am învăţat să iubesc prin fapte. Să fac lucruri! Dar aici e un întreg completat şi de cea mică! Când ai un copil mic, nu ai timp de “Iubi”, aşa că iubirea se transformă în acţiune ceea ce şi e! Iubirea e un verb, trebuie să-l înfăptuieşti nu vine de undeva, din neant… Nu cred asta.

Cătălina Matei

Foto: Octavian Ganea

Locaţie: Alandala

Despre…

Andi Vasluianu s-a născut pe 23 iunie 1974 în Bucureşti. Vasluianu este unul dintre cei mai prolifici si talentaţi actori din tânăra generaţie, foarte apreciat şi folosit de regizori, în special de cei tineri atât pentru scurtmetraje cât şi pentru filmele de lungmetraj.

Andi Vasluianu dă dovadă atât de o expresivitate foarte dezvoltată, cât şi de o capacitate fantastică de a trece cu uşurinţă de la un rol la altul: de la rolul de ţigan la tânărul român analitic şi măcinat de introspecţii, de la îndrăgostit la şmecheraşul român care se descurcă în orice situaţie. A terminat Facultatea de Teatru, UNATC Bucureşti, promoţia 1999, clasa prof. Sanda Manu.

Premii: 2007-Premiul Gopo pentru cel mai bun rol secundar masculin din filmul „Hârtia va fi albastră”, regia Radu Muntean; 2003 – Cea mai bună interpretare masculină într-un rol principal la Festivalul Internaţional de Film Studenţesc ”CineMaiubit”, Bucureşti; 2003- Cea mai bună interpretare masculină într-un rol secundar acordat de Uniunea Cineaştilor pentru rolul din filmul ”Furia”, regia Radu Muntean; 2002 – Cea mai bună interpretare masculină într-un rol principal la Festivalul Internaţional de Film Studenţesc ”CineMaiubit”, Bucureşti pentru rolurile din filmele de scurt metraj ”17 minute întârziere”, regia Cătălin Mitulescu şi ”Munceşte acum!”, regia Ioan Puican; 2000 – Cea mai bună interpretare masculină într-un rol principal la Festivalul Internaţional de Film Studenţesc ”CineMaiubit”, Bucureşti pentru rolul Creţul din filmul de scurt metraj ”Bucureşti-Wien 8:15”, regia Cătălin Mitulescu.

 

Filmografie:

A Long Story (2013)

Bad Penny (2013)

Rămâi cu mine (2013)

The Gambler / (2013)

Acasă la tata (2012)

Despre oameni şi melci (2012)  

East Side Stories (2012)

Minte-mă frumos (2012)

Silent River / Apele tac (2011)

 

Bibliothèque Pascal / Smooth Operator (2010)

Icre Negre / Caviar (2010)

Liceenii, în 53 de ore şi ceva

Mănuşi Roşii (2010)

Muzica în sânge (2010)

Oul de cuc (2010)

Periferic (2010)

Călătoria lui Gruber (2009)

Cea mai fericită fată din lume (2009)

Cealaltă Irina (2009)

Contra timp 2 (2009)

Întâlniri încrucişate (2009)

O petrecere fără punct (2009)

Weekend cu mama (2009)

Contra timp (2008)

Petrecere fara punct (2008)

Schimb valutar (2008)

Serviciul omoruri (2008)

Traseu (2008)

WebCamGame (2008)

California Dreamin’ (nesfârşit) (2007)

Dimineaţa (2007)

La drumul mare (2007)

 

Man zkt vrouw / Perechea potrivita (2007)

Youth Without Youth / Tinereţe fără tinereţe (2007)

Duşmanul din casă (2006)

Eu şi cu mine (2006)

Hârtia va fi albastră (2006)

Inocenţă furată (2006)

Marilena de la P7 (2006)

Offset (2006)

Vineri in jur de 11 (2006)

Băieţi buni (2005)

Intalnire scurta (2005)

The Cave / Pestera (2005)

Un caz de dispariţie (2005)

Un pod plin cu jucarii stricate (2005)

Estul salbatic (2004)

Milionari de weekend (2004)

Scurt metraj pentru o lungă amăgire (2004)

Sex Traffic (2004)

Trafic (2004)

Triptic / Triptik (2004)

Visul lui Liviu (2004)

Dacă aveţi un minut… foarte bine (2003)

Forme aberante (2003)

Ideile bune vin de sus (2003)

 

Tancul (2003)

Zbor deasupra unui cuib de curci (2003)

17 minute intarziere (2002)

Furia (2002)

Munceşte acum! (2002)

Turnul din Pisa (2002)

Bucureşti-Wien ora 8:15 (2000)

La amiază (1997)