7 animale cu mecanisme de apărare uluitoare

Anul trecut, o echipă de cercetători a filmat un calamar dintr-o specie care trăiește la mari adâncimi și care a utilizat un mecanism de apărare nemaivăzut până atunci de ei. În momentul în care a fost atacat, calamarul a fugit, dar anterior și-a rupt o bucată dintr-un tentacul și a lăsat-o în urmă pentru a distrage atenția inamicului său. Bucata respectivă încă se mișca și strălucea în intunericul din adâncuri, ceea ce i-a permis calamarului să scape. Acesta este doar un exemplu de mecanism de apărare uluitor, iar în continuare puteți vedea încă șapte exemple interesante:

Șopârla care scuipă sânge… prin ochi

Șopârla cu corn din Texas are un aspect cu adevărat înfricoșător, dar și un mecanism de apărare pe măsură. Capabilă să se camufleze foarte bine, șopârla este dotată cu țepi pe care îi folosește pentru a îndepărta pericolele, iar dacă nu reușește ea își stropește inamicii cu sânge prin ochi! Jetul poate sări până la 1,5 metri distanță și conține anumite chimicale care îndepărtează prădătorii. Dar acest mecanism are și un dezavantaj: șopârla poate elibera doar o treime din rezerva sa totală de sânge, însemnând 2% din masa sa corporală. Vezi clipul de mai sus. 

Broasca păroasă care își transformă oasele în gheare

Broasca cu păr este o specie din Africa Centrala care, în ciuda denumirii, nu are păr. Când se împerechează, aceasta dezvoltă pe lateralele corpului fibre care seamănă cu părul și care teoretic le permit să se oxigeneze mai bine când își supraveghează ouale. Dar cu adevărat interesant este mecanismul lor de apărare care le permite să își „rupă” propriile oase și să le împingă prin piele ca și cum ar fi gheare, pentru a-și îndepărta inamicii. Cercetătorii spun că aceste oase intra apoi sub piele când mușchii broaștei se relaxează. Broasca păroasă este un fel de „Wolverine” în lumea ei 🙂

Salamandra care își transformă coastele în țepi

Broasca păroasă nu este singurul amfibian care își folosește oasele pe post de arme. Când este atacată, salamandra spaniolă își modifică coastele la un anumit unghi care îi permite să le împingă prin piele. Rezultatul este un strat de țepi pe lateralele corpului său. Deși trebuie să își perforeze pielea pentru a folosi această armă, rănile nu sunt semnificative, întrucât amfibienii au abilitatea de a-și reface pielea foarte repede.

Termitele „kamikaze”

O specie de termite care trăiește în pădurile din Guiana Franceza reușește să supraviețuiască atacurilor unor prădători trimițănd în misiuni sinucigașe membrii cei mai vârstnici ai coloniei. Aceste insecte nu mai sunt considerate utile și au în dotare rezerve explozibile pe spate, care pe parcursul vieții lor sunt umplute cu cristale toxice produse de glande din abdomen. Când sunt amestecate cu secrețiile glandelor salivare, aceste cristale creează un lichid toxic care explodează lângă inamici, paralizându-i și omorând în același timp gazda lor.

Mixina produce capcane gelationoase

Mixina sau anghila vâscoasă are capacitatea de a produce o substanță gelatinoasă și o elimină prin pori când este atacată. Combinată cu apă, această substanță devine o membrană lipicioasă, asemănătoare unei pânze de păianjen, dar compactă, care poate sufoca inamicul. Mixinele pot evita astfel chiar și atacurile unor rechini. Prădătorii care înghit mixinele le elimină apoi imediat pentru că se îneacă. Puteți vedea acest mecanism de apărare incredibil în clipul de mai sus.

Castravetele de mare își elimină organele interne prin anus

Există circa 1,250 de specii de castravete de mare și aparent sunt neinteresante pentru că sunt printre cele mai sedentare creaturi acvatice. Dar în lupta pentru supraviețuire, castraveții de mare devin foarte interesanți. Asemenea stelelor și aricilor de mare, castraveții de mare sunt echinoderme și se pot regenera, pierzând chiar anumite organe dacă este necesar. Astfel, când este în pericol, castravetele de mare își poate elimina organele interne, care sunt lipicioase și conțin o toxină care poate ucide prădătorii.

Oposumul care face pe mortul

Deși noi ne referim la mecanismul de apărare al oposumului numindu-l „joaca de-a mortul”, de fapt nu este o joacă, pentru că actul respectiv este complet involuntar. Când se teme, oposumul devine comatos, iar această stare poate dura câteva ore, suficient pentru a convinge prădătorul că a murit. De asemenea, spaima intensă determină acest animal să emită un miros de cadavru care nu face decât să le ajute.