Adriana Stere: ”Nici morala, nici religia nu interzic prelevarea organelor”

– Cum aţi fost primiţi în spitale în timpul filmărilor pentru campania „Există viaţă după moarte”?
Piedicile au fost aproape inexistente. Medicii din spitalele în care am filmat ne-au privit ca pe un sprijin de mult aşteptat, pacienţi care aşteaptă transplanturi s-au agăţat de campania noastră ca de o şansă în plus ca lumea să afle cât de greu e să nu poţi privi mai departe de un verdict dureros: „6 luni”, „cel mult 3 luni”… Şi au fost dornici să-şi spună povestea. Iar cei pe care i-am văzut după operaţia de transplant, odată ce au apărut şi primele rezultate, au venit spre noi că să arate lumii cum se câştigă o luptă. Nu-l pot uita pe un domn abia operat, fost medic militar, care m-a chemat la patul lui, după transplantul de ficat. Abia vorbea, tremurat şi nesigur. Dar avea cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut vreodată, în timp ce-mi povestea că va reuşi să se joace cu baieţelul lui de 5 ani. Până atunci, fusese un muribund invalid.

– Ce-i opreşte pe români să doneze organele celor dragi aflaţi în moarte cerebrală?
Sigur, pe unii îi opreşte lipsa de informaţie. Trebuie înţeles foarte clar că moarte cerebrală înseamnă deces. Nimeni nu s-a trezit vreodată, nimeni nu şi-a revenit din această stare, în care creierul este complet inert. Sunt multe istorii care circulă, iar dacă pleci urechea poţi pleca de la o premisă profund greşită. Şi poţi răpi ultima şansă a unor oameni bolnavi. Mai e însă o categorie… e dureros, dar cred că pe unii îi împiedică să accepte donarea iubirea pentru cel dispărut. E greu să accepţi că şoţul, fiul, mamă sunt morţi, deşi inima bate. Însă trupul acela nu mai e decât un incubator, menţinut „viabil” de substanţe şi aparate. Dar care poate salva alţi 4-5 muribunzi. Dar adevărul, medical şi ştiinţific, e unul singur: pacientul în moarte cerebrală are un certificat de deces, iar tehnica nu poate menţine bătăile inimii şi respiraţia decât cel mult 24-48 de ore.

– Care este situaţia transplanturilor în România şi care este cea la nivelul Uniunii Europene?
Dacă întrebarea venea în ianuarie, chiar înainte să începem campania, răspunsul ar fi fost sec şi clar: stăm dezastruos. La vremea aceea, cifrele arătau că avem de 5 ori mai puţini donatori pe an, la milionul de locuitori, faţă de media Uniunii Europene. Astăzi, deja vedem o rază de speranţă. În februarie, au fost de 4 ori mai multe prelevări de organe şi s-au făcut de 3 ori mai multe transplanturi (din păcate, nu toate organele recoltate de la cadavre sunt viabile). Suntem pe drumul cel bun.

– Care sunt, până acum, rezultatele acestei campanii?
Cu puţin timp în urmă, o mamă cu suflet frumos a avut curajul să mărturisească, pentru prima dată, prin ce a trecut atunci când a decis să accepte donarea organelor fiului ei. Un băiat de 12 ani, din gemeni, strivit de un şofer intrat pe contrasens… Până când şi-a pus povestea în faţa mea şi a lui Mihai, cameramanul nostru, ştiau despre asta doar bunica şi tatăl copilului. E un exemplu bun despre ce schimbări aduce, deja, campania noastră. Mentalităţile se schimbă, oamenii prind curaj să vorbească între ei despre ce s-ar dori „dacă, Doamne fereşte…”. Şi înţeleg cel mai important lucru: nici morala, nici religia nu interzic prelevarea organelor de la cei care au pierdut lupta cu viaţa. Datorită lor, alţii pot ajunge să-şi vadă crescând copiii şi nepoţii. Oamenii şi ştiinţa deopotrivă fac minuni.

– Cum percepi tu povestea asta din ipostaza de mamă? Ai doi copii…
Copiii mei mă fac să vreau o lume mai bună. Cu mult timp în urmă, am hotărât să nu aştept să-mi vină totul de-a gata şi mă simt tare mândră că slujba mea mă ajută să schimb unele lucruri în bine. La ştiri, eu sunt „departamentul copii”. Grădiniţe, şcoli, orfelinate, spitale de pediatrie… În aproape 10 ani de PRO TV am filmat mii de copii. Pe cei în suferinţă, care au fost sute, i-am simţit, cumva, ca fiind tot ai mei. Pe unii i-am găsit grav bolnavi şi i-am filmat după ce au prins puteri. Pe alţii i-am vegheat… până la capăt. Acum, în campanie, am cunoscut mulţi pitici care fără transplant vor muri. E foarte simplu. O inimă nouă, un ficat nou, sau… nimic. Un sicriu mic şi alb, pentru un băieţel care putea fi salvat. Am văzut şi asta. Arătaţi-mi un om care acceptă că încă un copil inocent să moară, fără să facă nimic.

– Ce-ţi fac piticii? Câţi ani au ei acum?
Cezar are cinci ani şi ceva, Iulia, trei. Sunt copiii redacţiei de când s-au născut. Pe băieţel l-a filmat prima oară colegă mea, Anca Nastasi, când avea 3 luni. Avea nevoie de un bebe alăptat pentru un reportaj şi… a sunat un prieten. Pe Iulia, în schimb, am adus-o la ştiri când avea zece zile. Îmi amintesc că s-au panicat toţi colegii, mulţi nici nu văzuseră un copilaş atât de mic. Apoi au tot apărut în ştiri, sunt cooperanţi şi le plac microfonul şi camera, pe cameramani îi iubesc. Vaccinul de un an al lui Cezar… e într-o ştire. Penumonia Iuliei… în altă ştire. Cezar cumpărând mărtişoare… altă ştire. Tradiţii de Moş Nicolae, amândoi ştergând ghetuţele. Aici e chiar o poveste faină, am făcut o transmisiune în direct de la mine de acasă. În living eram eu, copiii cu ghetele, cameraman, sunetist, asistent de emisie… echipă mare. După live, când eu am terminat de vorbit, îi apucă pe toţi un râs isteric (inclusiv pe Victor, tatăl strumfilor, care ieşea din dormitor). Am crezut că am spus vreo prostioară. Ghici ce! Iulia trecuse în direct prin faţa camerei, curăţându-şi nasul!

– Până în prezent, ce ţi s-a părut cel mai greu în creşterea lor?
Nimic n-a fost greu. Au fost nişte copii normali şi nici nu-mi doream mai mult de atât. În afară de tuse, strănut şi indigestii nu s-au făcut remarcaţi. Pentru că în acest timp eu eram lângă micuţi autişti, epileptici, cu leucemie, cu cancer, cu paralizii, sau copii abandonaţi cărora doar un reporter le-a cântat un cântec de leagăn. Eu văd şi trăiesc, alături de copiii altora, multe drame. Ce moştenesc de la Victor, tatăl lor? Răbdarea. Ei înţeleg când mama îi ia cu ei la filmare, la o fetiţă sărmană cu epilepsie. Şi îi dăruiesc din jucăriile lor, pe cele mai frumoase, ca să se joace împreună. Sau când mama vine târziu, pentru că merge la un băiat orfan, fără o mână…

– Ce crezi că au moştenit de la tine? Dar de la soţul tău?
Acum trebuie să recunosc că şi de la mine moştenesc ceva: gura mare! Să vă văd pe voi seara, acasă, când doi pitici cu logoree au de împărţit o jucărie. Să fim sănătoşi!