Aici, acolo, nicaieri

Poate ca dupa atatea articole cate am scris despre Cioran n-aș mai fi divagat acum despre interviurile acordate de autorul Raului Demiurg din 1972 în 1994*, daca n-aș fi citit Retractarile lui Teodor Baconsky din nr. 29/30 iul.-5 aug. al Dilemei și daca, la 25 sept., n-aș fi vazut la Naționalul clujean piesa lui Matei Vișniec Mansarda la Paris cu vedere spre moarte, în regia lui Radu Afrim.

Ambele se cuvin semnalate, fie și numai în fuga condeiului. Piesa lui Vișniec reușește sa faca din batranul Cioran cel mai… ionescian personaj cu putința, frate geaman cu toate alter egourile ionesciene, de la Berenger, Amedeu și Jacques, la eul ratacitor și biografia spectrala din Voyage chez les morts.

Captiv în Alzheimer, deci eliberat definitiv de tot și de toate, personajul e silit sa-și înghita cu noduri trecutul, sa-și rascumpere prin uitare vinovațiile și sa simta deja primele semne din deriziunea grotesc agresiva a posteritații. Un Cioran cat se poate de firesc de uman (Ovidiu Crișan) de o simplitate dezarmanta, într-o postura expresiva poate mai puțin pentru neofiți, dar cu asupra de masura pentru cei familiarizați cu biografia și opera subiectului.

Surprinzator de cumințit, într-o fericita, zic eu, pasa de acomodare cu clasicitatea, Radu Afrim ține bine cumpana de papușar între psihanaliza și sociologia receptarii, între șarja didactic-politica a documentarului și pigmentul patetic, tot mai pregnant emoțional catre finalul spectacolului.

Un gest cavaleresc, de nobila virilitate ideatica face Teodor Baconsky: „Inspirat de buna tradiție augustiniana, retractez ce-am scris în 1996 despre – sau mai curand împotriva – lui Emil Cioran (…) Cat venin a putut acumula acest detractor al creștinismului daca a încredințat hartiei orori în fața carora Nietzsche însuși ar fi ezitat? (…) M-am împacat cu nabadaiosul > dupa ce i-am citit convorbirile(…) Interviurile dezvaluie un ins vorbareț, jenat de propriile excese, vanitos cu farmec și umil fara patos (…) Cum sa accepți viața daca-ți pierzi libertatea de a te contrazice? Cum te poți lupta cu îngerul dupa ce ai fost anexat de orice instanța lumeasca, fie ea universitate, partid sau conciliu? În revolta lui stilizata, Cioran vadește afinitați cu >, acei sfinți activi la Constantinopol și Moscova, care denunțau – cu prețul unei purtari iresponsabile – prostul gust al conștiinței paralizate de certitudini”.

Cine n-a observat extraordinara vitalitate a nihilismului cioranian, forța formidabila pe care ți-o da nemasura credinței în zadarnicia generala? „Am avut o vitalitate puternica. Omul nu trebuie sa fie deprimat cu masura, ci melancolic pana la exces. Între groaza și extaz, practic o melancolie activa” (1972). „Paradoxul ființei mele este ca sunt pasionat de existența, în timp ce toate gandurile mele se îndreapta împotriva ei” (1978). „Tot ce am scris a fost în momente de depresie, și atunci scrisul se transforma într-un soi de terapie. Nu scrii cand ai chef sa dansezi. Paginile cele mai sinistre pe care le-am scris ma fac sa rad dupa aceea. Daca aș fi într-adevar pesimist, cea mai mare parte dintre oameni nu m-ar citi. Ba chiar ma gasesc >. Sunt un mic binefacator. Dar leacul meu nu e universal” (1985).

„În viața m-a fascinat tot ce cade în extreme”, recunoaște el la întrebarea lui Fritz J. Reddataz privind „afinitatea pentru fascismul romanesc”. Inclusiv pentru ratarea extrema și nebunia sub toate formele. Baudelaire și Pascal, Dostoievski și budismul, bufonii lui Shakespeare și credința ca, daca „literatura rusa este cea mai profunda, în schimb nu exista poeți comparabili cu cei englezi”, apoi convingerea ca „puterea e diabolica, diavolul n-a fost decat un înger cu ambiția puterii” sau ca „poporul roman e cel mai fatalist din lume” – sunt bune provocari pentru orice minte tanara. „Tagaduiesc progresul”, exclama cinstita dreapta pentru care „tot ce este caștig înseamna în același timp o pierdere”, Cioran fiind autorul superbei definiri a progresului ca „Elan vers le pire”.

Oriunde te întorci, de la substanțialele convorbiri cu Gerd Bergfleth, Francois Bondy, Fernando Savater și Fr. Fejto pana la Sylvie Jaudeau, dai de aceeași forța captatorie provenita exclusiv din paradoxuri: activism din nonadeziune, credința din negație, construcție din descompunere, sete afirmativa și triumf reflexiv tocmai din postularea omnipotenței nimicniciei. Cat despre actualitatea cea mai acuta, ea ar fi de gasit, mi se pare, în dialogul cu George Carpat-Foche din 1992.

„Ceea ce ma fascineaza în cel mai înalt grad, spune Cioran, este epoca ultimilor pagani. Am încercat multa vreme sa înțeleg cum reacționau la diferitele evenimente acești oameni care nu se puteau converti la creștinism și știau ca sunt sortiți pieirii. Cred ca situația noastra, atitudinea noastra se aseamana întrucatva cu cea de altadata, cu singura deosebire ca nu ne putem pune speranțele într-o noua religie. Dincolo de aceasta deosebire însa, ne aflam în postura ultimilor pagani. Chestiunea nu are nimic de a face cu stoicii, dar situația este aceeași. Stoicii au fost ultimii pagani înainte de triumful creștinismului”.

*) Convorbiri cu Cioran, Editura Humanitas, 306 pag.

Dan C. Mihailescu
ZIARUL DE DUMINICA – PUBLICATIE A ZIARULUI FINANCIAR