Azi n-o vedem ca nu e

Apropo.ro / 11.11.2004, 14:08
Azi n-o vedem ca nu e
Iata ca vara (sau ceea ce ni s-a trimis - de sus? de jos? cine mai știe? - anul acesta sub numele de vara) aproape ca a trecut, teatrele (unele, nu toate!) repeta deja în contul stagiunii viitoare, și eu tot nu am apucat sa deschid, la aceasta rubrica, seria

Iata ca vara (sau ceea ce ni s-a trimis – de sus? de jos? cine mai știe? – anul acesta sub numele de vara) aproape ca a trecut, teatrele (unele, nu toate!) repeta deja în contul stagiunii viitoare, și eu tot nu am apucat sa deschid, la aceasta rubrica, seria obișnuitelor retrospective estivale. De vina a fost, desigur, actualitatea în clocot a scenei românești, care a trecut peste buza (convenita) a sezonului teatral, adica sfârșitul lunii iunie. Dar, gata! Am terminat cu darile de seama la zi, așa ca putem începe sa privim înapoi. Cum? Cu grija.

Grija înseamna, în cazul de fața, și prudența, și îngrijorare. Prudența, pentru ca stagiunea care s-a încheiat este, ca și ultimele sale predecesoare, greu de caracterizat printr-un singur cuvânt (poate fi un exercițiu util), și îngrijorare, pentru ca, tocmai, aceasta lipsa de forma (și de conținut) tinde sa se devina cronica (și chiar cronica-dramatica!).

Într-adevar, s-au scurs de-acum cinci sau șase ani de când, vrând sa cuprind și sa rezum într-o eventuala definiție specificul unui interval de viața teatrala curenta, constat ca mi-e imposibil sa o fac; nu știu, pe scurt, sa zic cum a fost respectiva stagiune, fara ca, în același timp, sa o pot desemna, cu inima împacata, drept obișnuita sau normala.

Evident, nu-i exclus sa fie vorba despre o neputința personala, totuși… Îmi aduc aminte de stagiuni care suportau cu ușurința (de fapt, sugerau) etichetari de genul „buna”, „slaba”, „clasicizanta”, „inovatoare” – sau, pur și simplu, „oarecare”.

Ei bine, acum mi-e imposibil sa le gasesc ultimelor zece luni de teatru o trasatura cât de cât unificatoare și distinctiva. A existat un numar decent de spectacole bune, dar, totodata, cantitatea de spectacole foarte bune („eveniment” sau „de excepție”, cum li se zice prin presa noastra cea de toata ziua) a fost atât de mica (personal, am numarat cam trei) încât ar fi ridicol sa denumești sezonul, în ansamblu, satisfacator.

În același timp, au existat multe spectacole terne, obosite, pâna la urma inutile, dar nici sa spui ca a fost o stagiune proasta nu-ți vine, caci, prin forța lucrurilor, produsele mediocre sunt întotdeauna și pretutindeni mai numeroase decât celelalte, iar „caderile” superbe, zgomotoase și distrugatoare (de bani, de nume bun, de suflete sensibile) au lipsit cu desavârșire – și nu trebuie sa ne grabim cu exclamația „Slava Domnului!”, pentru ca prabușirile de acest fel marturisesc prezența unui simț al aventurii, al unui gust pentru risc de care arta (orice arta) nu se poate dispensa fara a înregistra concomitent pierderi la alte capitole, precum curajul creator.

Apoi: s-au pus în scena ceva clasici, dar nu am avut ceea ce s-ar putea chema o stagiune recuperatoare, dedicata citirii proaspete, insolite, eventual insolente a literaturii consacrate ca inestimabila, intangibila sau, ce mai încolo și-ncoace, prafuita; o palarie și-un baston în cutare tragedie antica nu mai sperie, cel puțin de la Purcarete încoace, pe nimeni, iar când e limpede ca omul le-a pus acolo doar ca sa „dea bine în cadru”, cum zic teleaștii, te simți de-a dreptul plictisit, daca nu insultat.

Dramaturgia universala moderna a fost, parca, mai intens frecventata decât în alți ani și s-au putut citi și pe afișele noastre nume relativ recent afirmate prin alte parți, dar pâna la o „aliniere” propriu-zisa la piața teatrala europeana mai avem mult și bine.

Problema au constituit-o piesele românești – în sfârșit, descopar o trasatura tipica a stagiunii, fie și în negativ, adica într-o absența.

Daca, la un moment dat, se parea ca ne apropiem, fie și numai în acest punct, de normalitate, textele autohtone fiind aratate pe scena în chip mulțumitor, adica într-o cantitate dictata de calitate și în montari macar onorabile, sezonul trecut a adus în acest câmp o seceta neliniștitoare.

Nu doar ca teatrele nu au mai propus dramaturgi noi și interesanți (caci Ștefan Peca, Lia Bugnar sau Gianina Carbunariu, oricât de „alternativi”, au pornit-o ușurel spre clasicizare, și cu bune, și cu rele), dar nici aceia vechi și (unii) verificați nu și-au mai gasit locul în repertorii.

Dupa „Anul” sau, care l-a supus – ca și pe noi – la grele încercari, Caragiale a încetat brusc sa le mai vorbeasca regizorilor români, dar mai graitori n-au parut a fi nici Sebastian sau Camil Petrescu, Mazilu sau Sorescu, Zografi sau Horia Gârbea. (Și mai am exemple.)

În aceste condiții, sarcina de a salva onoarea dramaturgica a nației le-a revenit, alaturi de câte un Alecsandri „muzicalizat” (Chirița of Bârzoieni la Comedie, în adaptarea și regia Iarinei Demian – de altfel, Teatrul de Comedie, având un festival dedicat textului comic autohton, a fost cam unica instituție preocupata sistematic de chestiune) sau de câte un Vișniec accidental, unor autori stimabili, fara îndoiala, dar foarte grabiți sa se afirme, graba care i-a împiedicat sa-și poarte scrierile prea departe de maniera foiletoanelor comice tv (Denis Dinulescu – O zi din viața lui Nicolae Ceaușescu, Teatrul Mic; Adrian Lustig – Nepotu’ , Teatrul de Comedie). Dar la urma urmei, o data ce, vorba unei reclame, noua ne place, de ce sa nu ni se mai dea?

Poate însa aceasta insuficiența sa dea, ea singura, fizionomie inconfundabila unei stagiuni? Daca ar fi așa, ar trebui sa cadem rau de tot pe gânduri.

A. G.
Ziarul de Duminica (publicatie a Ziarului Financiar)

Tags: