La anul la Ierusalim

Apropo.ro / 02.06.2006, 19:53
La anul la Ierusalim
Un haos deplin prezideaza cel mai recent roman al lui Virgil Duda, Desparțirea de Ierusalim*. Nu e vorba despre o inaptitudine compoziționala a prozatorului și despre o deficiența structurala a volumului. Acesta își trage


Un haos deplin prezideaza cel mai recent roman al lui Virgil Duda, Desparțirea de Ierusalim*. Nu e vorba despre o inaptitudine compoziționala a prozatorului și despre o deficiența structurala a volumului. Acesta își trage substanța tocmai din dezorganizarea unei vieți ce încearca sa se refaca dincolo de raza de acțiune a megalomaniei ceaușiste, în anii ’80.

Proza avanseaza spre teritoriile biograficului, pe care și le anexeaza. Chiar daca autorul continua sa literaturizeze, nonfictivul devine dominant în scrisul lui Virgil Duda.

„Romanul” sau nu pare sa fie altceva decat un decupaj existențial, facut din punctul de tensiune al unei noi și dramatice experiențe. Plecat în 1988, cu acte în regula, dar dupa infinite tracasari, din Romania socialista și debarcat în Ierusalim, emigrantul aproape cincuagenar intra, la propriu și la figurat, într-o alta varsta a vieții sale mature, o etapa complet diferita de cele anterioare și care amana sa își precizeze profilul, sa se contureze mai exact, sa se lase deslușita. Avem în fața ochilor un personaj complet naucit: nu altul decat autorul carții, care încearca din rasputeri sa se adapteze la noua lume, pastrandu-și totodata reflexele și motivațiile de scriitor.

La un prim nivel de lectura și înțelegere, story-ul se reduce la tribulațiile protagonistului în cautarea unui loc de munca, în Ierusalim și apoi în Tel Aviv, cu finalul fericit al unor salarii în sfarșit încasate, la Biblioteca Municipala. Mai în profunzime, însa, avem aici o meditație grava (fara ostentație retorica) asupra destinului unui scriitor de limba romana, obligat sa paraseasca „matca” literaturii noastre și sa se redefineasca într-un alt spațiu cultural. Spre deosebire de un Norman Manea, tipul de globe-trotter intelectual, traductibil și intens tradus, perfect adaptat la strategiile parabolei de piața, mai discretul, dar mai înzestratul ca scriitor Virgil Duda resimte ca pe un șoc traumatic orice schimbare de mediu, încercand din rasputeri sa iasa din condiția de victima a propriei biografii.

Cu o pana în gura, ca Flaubert, eroul atat de puțin eroic își pastreaza însa o anumita distanța interioara fața de evenimentele care îl tulbura și consuma. Pe de o parte, amanarile și pertractarile, obstacolele birocratice din noul castel kafkian, abuzurile flagrante suportate cu stoicism (o buna bucata de vreme, cei trei membri ai familiei venite din Romania nu au buletine, ca și cum administrația ar vrea sa dea problemei identitații o concretețe dureroasa; dupa angajarea mult visata, deja apaticul bibliotecar nu-și primește mai multe luni salariul, fiindca… numele sau nu e în calculator) creeaza în carte un plan înclinat al dezamagirii progresive. Perle de umor caragialian și accente sarcastice, personale, apar din loc în loc, în conversațiile protagonistului cu amici și cunoștințe întamplatoare, care îl „liniștesc” cu vorbele magice: „Totul se rezolva pana la urma, dar mai întai ți se scoate sufletul”. Pe de alta parte, în vartejul tulbure de frustrari și dezamagiri, greutați și ghinioane, Virgil Duda ține deschis un ochi de romancier veritabil. În cele mai albastre situații, gasește un graunte epic, un profil tipologic și o determinare psihologica utilizabile într-o noua structura narativa. Din acest punct de vedere, cartea de fața tinde sa fie un roman: experiențele parcurse nu apar ca o materie bruta, cu autenticitatea (și ea discutabila) a jurnalelor. Ele sunt subtil, dar cu atat mai eficient introduse într-o ecuație literara.

Observator deosebit de atent, cel ce spune eu își strange un consistent, deși ravașit dosar de romancier, întinzand obișnuita sa panza relaționala și aratandu-se (ca în mai toate romanele scrise) sensibil la farmecul feminin. Argumentul lui în acest sens e imbatabil: „Oameni suntem și trist ar fi sa nu ne lasam influențați de farmecul ațațator al efluviilor singurului sex opus”. O data cu Dalia-Marlena, seducatorul personaj feminin, libertin și pasional al carții, apare însa o problema a carei rezolvare pretinde multa abilitate. Fara plapuma acoperitoare a ficțiunii, în care orice experiența erotica poate fi expusa direct, amplificata voluptuos ori transfigurata convenabil, episoadele de combustie erotica, nu-numai-launtrica, sunt destul de riscante, daca le privim prin ochii unui tovaraș de viața mai puțin îngaduitor. Dalia, ea, cu coama aramie și zambetul nerușinat-excitant, nu-și face griji: are un soț tolerant și un amant ministru, care vegheaza asupra binelui comun. Emigrantul sensibil are, în schimb, o familie pe care o iubește necondiționat, doua „fete” (soția și fiica adolescenta) pe care nu le poate rani. Prins, înca o data, între doua componente contrare ale existenței sale, Virgil Duda își cucerește trudnic libertațile individuale ale simțirii, alegand, din rațiuni de securitate domestica, o expresie mai criptica a acesteia. O scena fierbinte petrecuta cu Dalia, climax al unui joc plin de aluzii, apropieri și false desparțiri, e figurata cu un indice superior de lirism, cu totul altfel decat în romanele realist-analitice ale autorului.

Din toate aceste experiențe personale ale unui scriitor plecat din țara, nu însa și din literatura lui, se configureaza pana la urma un alt „personaj”, complex și memorabil, supraindividual și specific în cel mai înalt grad. E însași societatea care îl trece prin toate chinurile adopției pe autorul nostru și care se lasa, treptat, investigata, descoperita, cunoscuta mai bine. Descripțiile Ierusalimului (de care Virgil Duda se desparte nu în sens simbolic, ci pentru a pleca, pur și simplu, la Tel Aviv) și ale „nabadaiosului Israel biblic”, în care încep intifadele, atentatele, întreaga nebunie terorista, sunt remarcabile prin precizia observației și culoarea schimbatoare a starilor de spirit. Acest gen de istorie și geografie traite și asumate profund caracterizeaza mai bine o țara și un popor decat un raft întreg de ghiduri turistice, informate, dar convenționale. Scriitorul depașește, în mod firesc, astfel de standarde.

Iar cititorul înțelege cu ușurința ca Desparțirea de Ierusalim este mult mai mult decat un banal, convențional roman al emigrantului necajit.

*) Virgil Duda, Desparțirea de Ierusalim, roman, Editura Albatros, București, 2005, 328 p.

Daniel Cristea-Enache
Ziarul de Duminica (publicatie a Ziarului Financiar)

Tags: