Nicolai Tand – De la kebap-ul din periferia Parisului la restaurantul din buricul Bucureştiului

– Ai plecat din România la 20 de ani. Ce-ţi doreai cel mai tare în acel moment?

În momentul în care am luat decizia sã plec, umblasem deja toatã România, încercând toate joburile posibile. Cred cã a cântãrit mult şi faptul cã nu am fost primit în armatã – m-am dus cu puţin timp înainte de a împlini 18 ani – aşa cã am zis cã e momentul sã încep de la zero în altã parte. Nu ştiam exact ce vreau sã fac, doar cã vreau sã fac ceva cu viaţa mea, sã îmi fie mai bine.

– Şi care a fost cea mai dura lecţie de viaţa pe care ai învăţat-o pe propria piele?

Dintotdeauna am ştiut cã nu sunt câini cu covrigi în coadã nici în afara ţãrii şi mi-am asumat asta, dar parcã atunci când m-am trezit al nimãnui, fãrã sã am ce mânca… nu vrei sã ştii cum e sã te afli în faţa unui magazin cu mezeluri şi pâine caldã, fãrã un şfanţ în buzunar.

– Din ce-am citit despre tine, am înţeles că ai renunţat la şcoală în clasa a X-a. Te-ai gândit să-ţi reiei studiile?

Sincer, nu. Am renunţat la şcoalã pentru cã mi s-a pãrut inadmisibil ca mama sã munceascã prin ţarã, sã meargã la fân, la cules de porumb, la muncã grea, doar ca sã mã ţinã pe mine în şcoalã. Mai ales cã eram sigur cã studiile astea nu-mi vor da sã mãnânc şi nici nu mã vor ajuta sã devin cineva.

– Dacă ai lua-o de la capăt, ce ai schimba la viaţa ta?

N-aş schimba prea multe. Cu siguranţã aş pleca din nou din ţarã… îmi pare rãu cã n-am petrecut mai mult timp cu mama, asta aş schimba dacã aş putea întoarce timpul. În  rest, mi-e bine aşa cum sunt. Am o familie fainã, sunt mândru de ce am fãcut în viaţã. Toate m-au ajutat sã devin ceea ce sunt acum. Chiar şi dormitul în case pãrãsite mi-a dat o lecţie. M-a fãcut sã mã agãţ de orice şansã, de orice job.

– În ce moment a devenit gătitul mai mult decât o necesitate?

Eram în Franţa, trecuserã deja câţiva ani, când am înţeles cã mâncatul e mai mult decât hrãnirea ghiozdanului, cã înseamnã şi socializare, şi relaxare, şi plãcere. O sã ţin minte toatã viaţa kebap-ul pe care mergeam sã îl mãnânc la periferia Parisului. Era cel mai ieftin, şi dacã mergeam patru persoane, ne dãdea şi o sticlã de cola de 1.5l.

– Şi de câte ori te-ai folosit de talentul tău ca să cucereşti o femeie?

Întotdeauna, când am vrut sã cuceresc pe cineva, m-am dus acolo unde am simţit că e o poartã deschisã. În afarã de Monica, ea zice cã am insistat mult sã o cuceresc pe ea.

– Pe soţia ta cum ai cucerit-o?

Trebuie sã recunosc, cu ea m-am “chinuit” cel mai mult, însã aşa am simţit sã fac. Când ne-am cunoscut, aveam familiile noastre. Eu eram bãiatul de la Maramu’, care gãsise la mii de kilometrii distanţã fata de la Maramu’. Ne-a fãcut cunoştinţã o amicã din Moldova şi mi-a spus, dupã ceva vreme, ce-i drept, cã a crezut cã sunt un înfumurat. Cum Dumnezeu nu doarme, iatã cã am ajuns însã împreunã.

– Şi cum ai cerut-o de nevastă?

Asta chiar trebuie sã o întrebi pe ea. Eu nu-ţi voi spune decât cã am fãcut totul cu aceeaşi simplitate care mã caracterizeazã.

– Ţinând cont că eşti la al doilea mariaj, care sunt ingredientele unei căsnicii perfecte?

Cred cã vârsta e cea mai importantã. Cu cât avansezi în viaţã, înţelegi altfel lucrurile. Când eşti tânãr vrei multe, le vrei repede, nu prea laşi de la tine. Bine, nu zic cã trebuie sã fii bãtrân neapãrat. Doar cã prima oarã când m-am însurat eu aveam 20 şi ceva de ani. Ca mentalitate, eram românul care a plecat sã facã bani, iar ea vroia sã se distreze… Acum, aş zice cã un bãrbat trebuie sã se însoare pe la 30 de ani, nu mai e ca înainte, sã te însori repede, sã faci copii. Trebuie sã îţi mai trãieşti şi viaţa!

– Cum sunt franţuzoaicele faţă de românce? Sunt mai… mofturoase?

Din contră. Sunt mai relaxate. Româncelor le place să domine, franţuzoaica e mai relaxată. Mai dure-s româncele.

– Cum te descurci din postura de tătic?

Foarte bine, chiar acum, în timpul acestui interviu, sunt singur acasã cu amândoi. Cred cã e cel mai important în viaţa unui copil sã aibã aproape amândoi pãrinţii. E drept cã Monica stã cel mai mult cu ei şi ei simt asta. Ba chiar simt uneori cã ei o iubesc mai mult pe ea, deşi ea trebuie sã joace şi rolul pãrintelui autoritar. Eu compensez însã, cum prind ocazia. Dacã am chiar şi o orã liberã, fug repede acasã la ei. Mi-e foarte greu sã stau departe.

– Cât de mult timp îţi petreci cu juniorii tãi Ilona şi Iancu?

Aşa cum spuneam, dacã nu îi vãd într-o zi, nu sunt om. De regulã, trec pe la restaurant pânã pe la prânz, mã întorc acasã la ei, ne jucãm, mâncãm, poate ieşim şi în parc câteva ore, iar seara, pe la şapte, mã întorc în restaurant. Filmãrile pentru cel de-al doilea sezon “Top Chef”, difuzat acum la Antena 1 mi-au cam umplut programul şi au fost seri în  care am ajuns acasã când ei deja dormeau, însã tot m-a dus lângã ei şi am stat câteva minute, mãcar sã îi privesc cum  dorm.

– Dar la restaurantul tău cât de des ajungi?

Sincer, în fiecare zi. Rar se întâmplã sã nu trec pe acolo, mãcar şi câteva ore. Cã e sâmbãtã, cã e duminicã, chit cã merg cu micuţii în parc, ne oprim şi juma’ de ceas sã vedem dacã e totul în regulã. Dacã vrei ca un business sã meargã, trebuie sã fii prezent. În afaceri, e ca şi-n dragoste, nu poţi face lucrurile de la distanţã.

– Ce crezi că le lipseşte concurenţilor de la „Top Chef”?

Nu le lipseşte nimic! Sunt oameni foarte buni, modeşti, deşi ascund în viaţã cariere frumoase şi poveşti de viaţã extraordinare. Sunt bucãtari buni, care au lucrat în restaurante cu stele Michelin şi se vede. Disciplina şi experienţa pe care ţi-o aduc un astfel de restaurant, n-ai cum sã le primeşti din altã parte. Ce-mi place mult de tot la ei e faptul cã, deşi s-ar putea fãli cu ce fac ei, nu se bat cu pumnul în piept. Sunt cool, au altã mentalitate şi asta s-a vãzut din prima.

– Când ai timp doar pentru tine, ce-ţi place să faci?

Asta cu timpul doar pentru tine, atunci când ai doi copii acasã, e mai greu…Plus cã eu, având un program încãrcat, m-aş simţi egoist dacã atunci când aş avea puţin timp liber nu l-aş împãrţi cu ei. Dacã simt cu adevãrat nevoia de puţinã linişte, chemãm bona şi plecãm, doar eu şi Monica, la un film sau la o cafenea. Înainte, fugeam în Franţa, dar acum e mult mai greu. A doua zi, deja “frunzãrim” pozele cu Ilona şi Iancu şi ne interesãm cum ne putem întoarce mai repede acasã. Plus cã în momentul ãsta, pentru mine, cel mai important lucru e educaţia copiilor, pe care doar un pãrinte o poate oferi. E cea mai importantã investiţie în viaţa unui om.