Un mileniu de istorie in Cetatea Eterna

„Tu ai oferit o singura patrie unor neamuri foarte diferite.
Sub dominatia ta, cei nelegiuiti au tras foloase din infrangerea lor.
Oferind invinsilor sa imparta cu tine legile tale,
Tu ai faurit un oras din ceea ce mai inainte fusese o lume.”

Ca orice oras care se respecta, vezi cazul Atenei sau al Cartaginei, Roma isi revendica si ea obarsia de la o legenda: cea a fiilor lupoaicei, Romulus si Remus. Rand pe rand Vergiliu, Titus-Livius si Plutarh evoca, pentru contemporanii lor, povestea lui Enea, fiul lui Anchise si al Afroditei (Venus in versiunea latina). Acesta, scapat ca prin miracol de masacrul grecilor consecutiv cuceririi Troiei, ajunge, dupa lungi peripetii, la gurile Tibrului. Aici se casatoreste cu Lavinia, fiica regelui Latinus. Fiul sau, Ascanius sau Iulius (din care pretindea ca se trage puternica familie Iulia, in frunte cu Cezar), domneste in Alba Longa. Ultimul rege al dinastiei, Amulius, isi detroneaza fratele, pe Numitor, si ii obliga fiica, Rhea-Silvia, sa devina vestala.

Deparazitarea câinilor de apartament: O necesitate absolută (P)

5 filme despre jocuri de noroc și cazinouri inspirate din viața reală

Legenda
In urma relatiei acesteia cu zeul Marte, care se indragosteste de ea, se nasc doi gemeni: Romulus si Remus. Furios, Amulius ordona uciderea celor doi posibili pretendenti la tron, dar servitorul insarcinat cu executia lor ii pune intr-un cos pe care-l lanseaza pe apele Tibrului. Oprit in drumul sau spre mare de un smochin miraculos, cosul va fi gasit de o lupoaica, iar aceasta ii va alapta si ingriji pe cei doi prunci. Ajunsi mari, Romulus si Remus afla adevarul despre originea lor, se intorc in Alba Longa si-l ucid pe Amulius, redand tronul bunicului lor Numitor. Apoi, ei hotarasc sa construiasca un nou oras pe locul unde fusesera salvati de catre lupoaica. Onoarea de a intemeia viitoarea metropola a Antichitatii ii revine lui Romulus, care zarise pe cer 12 vulturi, in timp ce fratele sau vazuse doar sase. Trasarea zidurilor cetatii se face cu ajutorul unui plug tras de un bou si de o vaca alba. Intr-un gest de suprema sfidare, Remus sare peste brazda proaspat taiata, iar fratele sau il ucide. Avertismentul este clar: nimeni nu va patrunde in Cetatea Eterna fara a fi pedepsit. Rapirea sabinelor, vazuta ca o modalitate de perpetuare a viitorului comunitatii romane, incheie povestea fondatorului si a primului suveran al Romei (753-715 i.Hr.).

Cei sapte regi
Dincolo de legenda, este evident ca un rol important in transfigurarea asezarii latiale in centrul lumii mediteraneene, intr-un interval de numai cinci veacuri, l-au jucat conditiile naturale. Roma avea avantajul de a fi situata in apropierea Tibrului, in punctul de intersectie a acestei cai fluviale cu importantul drum comercial ce lega nordul etrusc de sudul elenizat al Peninsulei Italice.

Chiar daca legendara data a intemeierii Romei, 21 aprilie 753 i.Hr., pare pura fabulatie, cercetarile arheologice incepute in 1902 pe Forum confirma existenta unor necropole databile din veacul al VIII-lea i.Hr.

Ipoteza cea mai plauzibila este aceea ca incipienta asezare romana reprezenta produsul unei convietuiri, initial conflictuale, ulterior pasnice, intre latini, sabini si etrusci. Datorita etruscilor, de exemplu, romanii au invatat sa foloseasca alfabetul, bolta in constructii si sa consulte vointa zeilor prin observarea zborului pasarilor.

Sase regi i-au succedat lui Romulus la conducerea Cetatii Eterne. Sabinul Numa Pompilius (715-672 i.Hr., desen), a carui muza si sfatuitoare a fost nimfa Egeria, doteaza Roma cu institutii religioase. Latinul Tullius Hostilius (672-640 i.Hr.) distruge Alba Longa si asigura Romei pozitia predominanta in Latium. Ancus Marcius (640-615 i.Hr.), sabin de origine, construieste portul Ostia, oferind orasului iesire la Marea Mediterana. In timpul ultimilor trei regi etrusci, Tarquinius cel Batran (615-578 i.Hr.), Servius Tullius (578-534 i.Hr.) si Tarquinius Superbus (534-509 i.Hr.), se reuseste desecarea mlastinilor Forumului, se ridica primul zid de incinta si se construieste marele canal de scurgere (Cloaca Maxima).

Conform traditiei, in anul 509 i.Hr., Tarquinius Superbus (cel Trufas) a fost alungat dupa o domnie odioasa, marcata in final de atentatul la virtutea Lucretiei, prompt sanctionat de catre Brutus, stramosul unuia dintre asasinii lui Cezar.

De la Republica la Imperiu
Perioada republicana (509-27 i.Hr.) nu a fost, poate, cea mai stralucitoare, dar a fost, fara indoiala, cea mai consistenta. In cinci veacuri se structureaza institutiile, apar legile, se manifesta marile personalitati ale istoriei romane (Cato cel Batran, Scipio Africanul, fratii Gracchi, Cicero, Pompei, Cezar etc.) si, mai cu seama, sunt valorizate la maximum acele virtuti care au constituit intotdeauna mandria Cetatii Eterne: pietatea, seriozitatea, cinstea, modestia si libertatea de constiinta si de actiune.

Auspiciile sub care debuteaza regimul republican nu par dintre cele mai favorabile. Nemultumiti de situatia lor, plebeii (patura saraca a Romei) intra in conflict cu patricienii (aristocratia) si provoaca o secesiune ce ameninta insusi viitorul cetatii (494-493 i.Hr.). Patricienii sunt nevoiti sa cedeze si asa apare Adunarea Poporului, ale carei hotarari devin in anul 287 i.Hr., prin Lex Hortensia, obligatorii pentru toti cetatenii. Ca reprezentanti ai plebei sunt alesi doi, iar mai apoi zece tribuni, care se bucura de inviolabilitate si pot paraliza, prin votul lor, actele unui magistrat (consul, pretor, edil etc.) sau validarea unui proiect de lege. Se realizeaza astfel, treptat, un echilibru functional intre regimul monarhic reprezentat de catre cei doi consuli, regimul aristocratic, al carui exponent este Senatul, si regimul democratic, ai carui exponenti sunt tribunii si Adunarea Poporului.

Senatul, compus din 300 de membri (600 in timpul lui Cezar), detine puterea suprema la Roma, avand competente aproape nelimitate in problemele financiare, militare, religioase si de politica externa. In sfarsit, el poate influenta cariera magistratilor, fapt care-i face pe acestia foarte receptivi la doleantele inaltului for.

In ceea ce-i priveste pe magistrati, ei sunt alesi pe cate un an (chestori, edili, pretori si consuli), exceptie facand dictatorul, a carui magistratura se activeaza doar intr-o situatie exceptionala si dureaza numai sase luni.

In varful piramidei se afla consulii, care hotarasc in toate chestiunile publice si conduc armata in caz de razboi, dar au permanent grija sa nu comita abuzuri, sanctionabile dupa expirarea mandatului. Nici un magistrat nu poate exercita doua functii in acelasi timp si nu poate ocupa de doua ori aceeasi demnitate intr-un interval mai mic de zece ani. Cu o astfel de organizare politica, administrativa si militara, este lesne de inteles de ce Roma reuseste, intr-un rastimp de numai doua secole, sa treaca de la statutul de putere de mana a doua in Peninsula Italica, la cel de forta dominanta in toata Mediterana.

Razboaiele punice (264-241 i.Hr.; 218-201 i.Hr.; 149-146 i.Hr.) reprezinta proba de foc a tenacitatii si ambitiei romane de a deveni puterea discretionara in vestul bazinului mediteranean. Incetul cu incetul, Spania (196 i.Hr.) si Africa (146 i.Hr.), Macedonia (146 i.Hr.) si Asia Mica (133 i.Hr.) devin provincii romane. Contactul nemijlocit cu civilizatia greaca, apoi cu cea orientala duce, pe de o parte, la potentarea culturii latine, pe de alta parte, la o anumita relaxare a moravurilor, detectabila mai cu seama in sfera relatiilor familiale.

Orasul devenit practic imperiu nu mai poate functiona in aceiasi parametri ca pana acum. Institutiile create in veacurile V-III i.Hr. nu mai corespund necesitatilor unui stat aflat intr-o permanenta expansiune. Din acest moment se declanseaza criza care va culmina cu razboiul civil dintre Pompei si Cezar si se va incheia o data cu victoria lui Octavian (desen) si cu instaurarea Principatului.

Roma Maxima
La 13 ianuarie 27 i.Hr., Octavian considera ca si-a indeplinit misiunea de pacificare a Republicii si renunta la puterile sale: „Am trecut Republica din stapanirea mea in cea a Senatului si a poporului roman.” Desigur senatorii se grabesc sa-i ofere un imperium (autoritate) pe timp de 10 ani, reinnoit ulterior si extins la scara intregului Imperiu. In acelasi timp, el exercita si functiile de consul si tribun, iar ulterior, din 12 i.Hr. si pe cea de Pontifex Maximus (seful cultului religios roman).

In fond, desi institutiile republicane raman formal in vigoare, ele sunt lipsite de orice continut. Succesorii lui Augustus sunt alesi si aclamati de catre Senat, popor si armata, dar devine evident faptul ca puterea lor reala se bazeaza pe sprijinul legiunilor. Acest regim, cunoscut sub denumirea de Principat (de la princeps – primul dintre egali) ramane in vigoare pana la Diocletian si la reformele sale (284 d.Hr.).

Perioada de maxima inflorire a Imperiului o constituie anii de domnie ai celor „5 imparati buni” (98-180 d.Hr.), cand, pe rand, Nerva, Traian, Hadrian, Antoninus Pius si Marc Aureliu administreaza cu competenta si echilibru un stat ce si-a gasit granitele sale firesti (Rinul, Dunarea si Eufratul) si care beneficiaza de o relativa perioada de pace, coroborata cu o evidenta prosperitate economica.

Nu este mai putin adevarat ca in aceasta epoca se acutizeaza conflictul dintre statul roman si biserica crestina. Refuzul crestinilor de a oferi sacrificii imparatului, ca si pretentiile divine ale unor augusti duc la primele persecutii, care au loc in timpul domniilor lui Nero (54-68), Domitian (81-96),Traian (98-117) si Marc Aureliu (161-180). Moartea imparatului-filosof coincide cu sfarsitul veacului de aur al istoriei romane.

Criza
Fara indoiala, decaderea Imperiului a inceput o data cu atacurile venite din partea neamurilor barbare. Si mai grav a fost faptul ca aceste atacuri s-au produs concomitent si din toate directiile: germanii – pe Rin si Dunare, persii – in Orient, iar maurii – in Africa. Strapungerea limes-ului (granita) roman a fost insotita de devastari care au dovedit ineficienta armatei in acest tip de conflict si slaba valoare a sistemului defensiv. Cei 50 de ani scursi intre asasinarea ultimului imparat din dinastia Severilor, Severus Alexandru (235) si proclamarea ca imparat a lui Diocletian (284) au fost cumpliti. Rand pe rand, gotii (250), carpii (250), alamanii (259), roxolanii si din nou gotii (260), apoi iar alamanii si in cele din urma persii (244, 251, 260, 283) au invadat Imperiul si l-au pustiit ingrozitor. Imparatii s-au succedat intr-un ritm ametitor, impus de seria asasinatelor, a rebeliunilor si a uzurparilor (20 in 50 de ani). Mai grav, navalirile au stat la baza unei crize a productiei cauzate de fuga sclavilor, de depopularea oraselor, de paralizarea circulatiei, de aparitia pirateriei si a inflatiei. Festivitatile de aniversare a unui mileniu de existenta a Romei Eterne, care au avut loc in anul 248, au fost mai degraba triste. Simptomatic pentru un imperiu condus candva de Traian si de Marc Aureliu, imparatul care a prezidat marea sarbatoare s-a numit Filip Arabul (desen stanga sus). Si, totusi, nu se poate spune ca suveranii nu-si faceau datoria: Decius a cazut pe campul de lupta intr-o confruntare cu gotii (251), iar Valerian a fost luat prizonier si ucis de catre persi (260).

Imperiul a fost salvat de catre energicul Diocletian (284-305), care a reusit sa-l pacifice si sa-l centralizeze, sa elimine uzurpatorii si sa stavileasca inflatia. El a hotarat totodata sa imparta atributiile imperiale la patru persoane: doi augusti secondati de doi cezari, pentru a putea face fata provocarilor externe.

Agonia unui imperiu
In fond, sistemul tetrarhic propus de catre Diocletian nu a fost decat o prefigurare a impartirii Imperiului in doua, eveniment care a devenit realitate in anul 395, la moartea lui Teodosie. Intre timp, Constantin cel Mare (306-337) reuseste pentru ultima data sa aduca statului roman o perioada de glorie, marcata de Edictul de la Milano (313) – prin care se proclama libertatea de credinta si egalitatea in drepturi pentru crestinii din imperiu – si de primul Conciliu ecumenic de la Niceea (325).

Centrul de greutate al lumii romane se muta treptat in Rasarit, acolo unde, la 11 mai 330, Constantin fondeaza, pe locul fostei colonii grecesti Byzantion, viitoarea capitala a Imperiului, Constantinopol. Se va salva acea parte a mostenirii latine care, preluand masiv din civilizatiile greaca si orientala, va deveni Imperiul Bizantin, supravietuitor al maretiei romane timp de un mileniu, pana in 1453.

Cat despre Roma, ea isi va mentine statutul incert de capitala a Imperiului Roman de Apus, disputandu-si intaietatea cu Ravenna, oras mai bine fortificat natural in fata invaziilor barbare. Cetatea Eterna va fi devastata timp de 3 zile in anul 410, de catre gotii lui Alaric, Sf. Augustin vazand in asta o prevestire a sfarsitului lumii.

Ultimul imparat roman din Apus, un baietel de 10 ani, va fi detronat in 476 de catre seful garzii sale, herulul Odoacru, care ii va trimite insemnele imperiale lui Zenon, basileul de la Constantinopol. Simbolistica gestului este ironic marcata de numele celui debarcat: Romulus Augustulus (desen alaturat). Paradoxal, Roma isi sfarseste destinul imperial sub auspiciile celor doi intemeietori ai ei: intemeietorul Cetatii si intemeietorul Imperiului.

Mostenirea romana va ramane insa si, alaturi de cea greaca si de cea crestina, va potenta aparitia civilizatiei europene. Iar imperiul, ca structura politica, administrativa, militara si culturala, va constitui un model de organizare rareori intrecut de-a lungul istoriei.
de Dan Falcan, istoric

Credintele religioase ale romanilor
Romanul se simte inconjurat de tot felul de forte misterioase si impersonale, carora doreste sa le castige bunavointa. Abia influenta panteonului grec da treptat acestor puteri anonime o infatisare clara. Jupiter, Junona si Minerva reprezinta triada capitolina protectoare a Romei, replica latina a divinitatilor dominante din mitologia greaca: Zeus, Hera si Atena. Exista si alte corespondente intre zeii celor doua credinte: Mercur-Hermes, Venus-Afrodita, Marte-Ares, Pluto-Hades, Neptun-Poseidon, Diana-Artemis, Vulcan-Hefaistos, Ceres-Demetra, dar si zeitati proprii numai panteonului roman: Quirinus, Ianus (zeul inceputului, vezi luna ianuarie), Vesta (zeita caminului) si mai ales divinitati ale vietii particulare: penatii, larii si geniile. Ulterior, vor fi introduse in panteonul roman si divinitati ale unor religii orientale: zeita frigiana Cybela sau zeul persan Mithra. Fiind religie de stat, religia romana avea in frunte un Pontifex Maximus, ajutat in indeplinirea atributiilor sale de 15 pontifi, 6 vestale si 17 auguri.

O data cu instaurarea Principatului, apare si cultul imperial dedicat imparatului, dar adeseori si membrilor familiei sale.

Desi toleranta si asimilatoare in principiu, religia romana intra in conflict cu crestinismul, mai cu seama din cauza refuzului adeptilor lui Hristos de a oferi sacrificii imparatului si de a-l diviniza. Dupa cruntele persecutii la care sunt supusi, crestinii isi vor dobandi libertatea de credinta prin Edictul de la Milano (313), pentru ca in 391 sa-si vada cultul proclamat drept singurul oficial din imperiu.

Familia
Nucleul de baza al societatii romane il constituie familia. In principiu, detinatorul autoritatii absolute asupra sotiei, copiilor, sclavilor, animalelor si asupra tuturor proprietatilor este tatal (pater familias), in acelasi timp preot al zeilor casnici (larii). Abia o data cu moartea acestuia, fiii devin stapani ai vietii si averii lor. Disciplina casei este mentinuta de tata prin autoritatea conferita de experienta, de judecata si de probitate. Buna-cuviinta si veneratia reprezinta esenta relatiilor dintre generatii, iar acest comportament familial constituie ulterior si baza disciplinei militare. Cat despre femei, ele au de ales, la casatorie, intre a intra in familia sotului sau a ramane, desi maritate, sub autoritatea tatalui lor. In timp, aceste reguli stricte se relaxeaza si divortul, initial de neconceput, devine frecvent. De exemplu, Cezar a fost casatorit de patru ori, iar Pompei de cinci ori, o data chiar cu fiica rivalului sau, Iulia.

Armata
Legiunile romane au reprezentat principalul instrument al transformarii Cetatii Eterne in vastul imperiu mediteranean care, in perioada maximei sale expansiuni, se intindea pe 3.300.000 de kilometri patrati. Intr-o epoca in care cuceririle teritoriale si controlul nemijlocit al resurselor naturale reprezentau esenta unei puteri hegemonice, Roma a reusit, datorita organizarii sale militare, sa infranga adversari redutabili si sa atinga, la mijlocul veacului I d.Hr., granite naturale: Rinul, Dunarea si Eufratul.

Uimitor ramane faptul ca acest imens teritoriu, pe care traiau peste 50 de milioane de oameni, era administrat si aparat din punct de vedere militar de doar 300.000 de soldati. Cele 25 de legiuni din timpul lui Augustus, care ajung la 33 sub Septimiu Sever (193-211), sunt dispuse cu deosebire pe Rin si Eufrat.

Initial, in epoca republicana, soldatul roman nu era militar de meserie, ci un cetatean chemat sa se puna in slujba comunitatii. Obligatia de a face armata le revine doar celor care au un minimum de avere. Intre 17 si 46 de ani, ei sunt datori sa participe la un anumit numar de campanii (10 la cavalerie, 20 la infanterie). Militarii sunt organizati in legiuni, care au ca subdiviziuni cohortele, manipulii si centuriile. In principiu, legiunea numara 4.200 de pedestrasi, carora li se adaugau 300 de calareti. Legionarii romani avansau usor 25 de kilometri zilnic, in conditiile in care aveau asupra lor un bagaj de 30-40 de kilograme, iar noaptea isi construiau tabere fortificate, pentru a evita orice surpriza.

Romanii erau foarte experimentati si in poliorcetica (arta de a asedia cetatile), beneficiind de aportul unor dispozitive de aruncat proiectile (catapulte sau baliste) ori de daramat ziduri (berbeci si turnuri mobile).

Disciplina era foarte severa, orice abatere fiind aspru pedepsita. Suprema sanctiune o reprezenta decimarea (executarea unui soldat din zece), aplicata in cazuri de lasitate colectiva in fata inamicului.

Aceasta era starea militara a Romei pana la reformele lui Marius (158-87 i.Hr.) care, ales consul in 104 i.Hr., schimba radical modul de recrutare, structura si tactica armatei romane. Ca motivatii in recrutarea viitorilor luptatori, solda, pamantul si pensia iau locul spiritului civic. Legiunea ramane unitatea de baza, dar este impartita in cohorte – formatiuni mai flexibile pe durata operatiunilor militare. Serviciul militar este stabilit la o durata de 16 ani, dupa care veteranul primeste pensie si pamant. Loialitatea legionarilor se indreapta aproape neconditionat catre comandantul lor, capabil sa le ofere bani, prazi si glorie.