Viitorul filmului

Hollywoodul nu sta tocmai pe roze. Cu toate semnele încurajatoare venite din locuri ca Rusia și, mai ales, în ciuda faptului ca balanța încasarilor tinde sa se încline din ce în ce mai mult în favoarea piețelor de cinema din afara Statelor Unite, marile studiouri americane au destule motive de îngrijorare. Pe scurt, pierd bani.

În ultimii trei ani, vanzarile de bilete pe teritoriul nord-american au scazut cu 13%; deja, proporțional vorbind, volumul cel mai important al încasarilor nu mai provine de la salile de cinema, ci din DVD-uri și drepturile de distribuție pentru pay tv (adica programele de televiziune platite cu abonament separat). Se produc blockbustere pe banda rulanta, dar acestea (în cazul în care au succes!) fac profit finanțand însa și pierderile – aceasta deoarece majoritatea filmelor nu își recupereaza investiția.

Contabilii de la Hollywood traiesc într-un coșmar amplificat cu fiecare an care trece: bugetul mediu al unei superproducții s-a gonflat la niște proporții de neimaginat – peste 80 de milioane de dolari! Contractele starurilor contribuie și ele semnificativ nu numai la supradimensionarea bugetului de producție, ci și la diminuarea veniturilor: Harrison Ford, de pilda, va primi, pe langa salariul sau obișnuit (20 – 25 de milioane de dolari), 20% din încasarile brute ale filmului. Costurile de producție cresc fara sa dea semne de oprire, ceea ce face ca producatorii sa se orienteze catre alte locuri de filmare, din afara SUA; apropo, unul dintre atuurile cu care „Crash” a obținut Oscarul pentru cel mai bun film a fost faptul ca a fost turnat în întregime chiar în Los Angeles, ceea ce a atras probabil multe voturi din partea membrilor de sindicat din cinematografie.

Viitorul par destul de sumbru, deci; cum se va salva filmul?

Ei bine, exista trei soluții. Prima – și probabil cel mai greu de acceptat pentru regizori și directorii de imagine – e simpla: filmarea pe suport digital și nu pe film. „Daca faci un film mare, un sau un , cheltuiești între 20 și 30 de milioane de dolari numai pentru producția copiilor peliculei și expedierea lor catre salile de cinema”, afirma George Lucas, citat într-un articol din „Time”. Filmarea pe suport digital, în schimb, reduce aceste costuri cu aproximativ 80%. În plus, e și o problema de calitate: filmul degenereaza în timp, o data cu rulajul de la o proiecție la alta. Iar calitatea unei copii pe suport de celuloid poate varia mult de la un cadru la altul și de la o copie la alta, în timp ce o copie digitala e practic inalterabila.

Deparazitarea câinilor de apartament: O necesitate absolută (P)

5 filme despre jocuri de noroc și cazinouri inspirate din viața reală

Doar ca cineaștii sunt mai mult decat reticenți în a adopta filmul pe suport digital: pelicula, spun mulți, are o anumita calitate a texturii imaginii imposibil de obținut cu o camera digitala. „Imaginea digitala e prea clara”, afirma, tot în „Time”, M. Night Shyamalan, autorul lui „The Sixth Sense”. „Aproape ca trebuie sa degradezi imaginea pentru a o face mai reala.”

De cealalta parte, George Lucas, Michael Mann, James Cameron sau Robert Rodriguez susțin avantajele filmului digital. Mann a facut pionierat cu „Collateral”, în care a folosit pentru prima oara imagini fotorealiste pe suport digital, la filmarile de noapte. Dupa imensul succes cu „Titanic”, Cameron a abandonat celuloidul în favoarea filmarilor digitale 3-D într-un documentar despre… adevaratul Titanic.

Primul lui lung-metraj de dupa „Titanic”, „Battle Angel”, va fi de altfel proiectat în 3-D. Și asta fara sa mai vorbim de Lucas, cel care a reinventat filmul SF și care a pus pe picioare cea mai mare companie de efecte speciale (Industrial Light and Magic) și un mic studio de animație digitala care avea sa devina, dupa ce a fost cumparat în 1986 de Steve Jobs, Pixar. Cat despre Rodriguez, el s-a convertit la digital dupa o vizita la cartierul general al lui Lucas, Skywalker Ranch, acum cinci ani.

De atunci, Rodriguez (care scrie scenariile, regizeaza, filmeaza, monteaza, editeaza coloana sonora și supervizeaza efectele speciale – toate de unul singur!) a produs „Sin City”: un film plin de staruri și cu un buget sub jumatate (40 de milioane de dolari) cat media din industrie, asta din cauza ca decorurile au fost generate pe computer.

Regizorii nu se feresc totuși cu totul de tehnologia digitala: majoritatea își monteaza filmele în acest fel, cu o singura (și notabila) excepție: Steven Spielberg, ultimul care mai folosește înca o mașina nemțeasca de montat, care azi nu se mai fabrica. Doar ca sa va faceți o idee: la un film lung ai de-a face cam cu 100 km de pelicula (și au existat cazuri incredibile: „Reds”, filmul lui Warren Beatty din 1981, a avut, se spune, vreo 500 km de pelicula!), cu scenele numerotate. Ca sa gasești o scena, trebuie mai întai s-o cauți în maldarul de role; la montarea digitala, dai un simplu search…

Citește mai multe despre viitorul filmului numai în